miercuri, 21 februarie 2018

Hide yo kids, Elsa is gay!

Am avut azi (ne)plăcerea să mă lovesc pe interneți de un articol legat de filmul de animație Frozen. Nu dau link spre el că nu merită să-i facem trafic. În mare parte, ideea era cam asta: 
Frozen este malefic, promovează homosexualitatea și să ne fie rușine că nu vedem ceva atât de evident. Elsa are puterea de a îngheța, deci e mesaj subliminal la comunitatea gay. Stă încuiată în casă, pentru că e gay. Nu e nimeni atras de ea, deci e gay. Nu vrea să-și lase sora să se mărite cu primul venit, pentru că e gay și vrea să o atragă și pe aia mică pe calea păcatului. Cântecul ei, Let It Go, e categoric despre cât de gay este ea. Iar în final, situația e salvată de Anna, o femeie, nu de „iubirea protectoare a unui bărbat”, deci CLAR e gay. Mai gay de atât nu se poate. 

Toate astea, bineînțeles, ne strică copiii, venind în contrast violent cu poveștile și basmele cele vechi, care promovau familia și iubirea protectoare a bărbatului.

O scurtă privire la aceste basme tradiționale, să vedem cum anume erau promovate familia și iubirea bărbatului salvator:
Frumoasa Adormită
Un rege bun, blând și familist convins o găsește pe frumoasa prințesă dormind în palat; o violează, lăsând-o însărcinată cu gemeni, și pleacă la regina lui. Pentru că, vedeți, el era deja însurat. Mai târziu, același rege bun, blând și familist convins își ucide soția și se căsătorește cu prințesa violată, despre care nu ni se spune dacă era sau nu încântată de acest aranjament.
Albă-ca-Zăpada
Probabil că prințesa avea și un tată, dar al naibii dacă i se simte în vreun fel prezența. Iar viitorul soț nu are nici o problemă în a lua acasă un cadavru găsit în pădure. În afară de cazul în care individul a dezvoltat la subsolul palatului său o tehnologie care să-i permită să aducă la viață o persoană moartă și criogenizată, nu văd absolut nici un motiv normal pentru ca el să fi făcut asta. Văd doar motive sinistre rău, care mă duc cu gândul la doctorul Carl Tanzler
Scufița Roșie
Bunica cea bătrână și bolnavă locuiește singură în fundul unei păduri ce colcăie de lupi. O fetiță e trimisă singură în aceeași pădure. Enough said. (tată n-are?...)
Hansel și Gretel
Doi copii sunt abandonați de părinți în pădure ca să moară de foame.
Cenușăreasa
Tatăl cel bogat nu a lăsat nici un testament prin care să-și protejeze fiica, în caz de. Despre prinț nu mai spun nimic că mă enervez. 
Ah, și mai era o versiune în care fata cea bună și cuminte îi explică surorii vitrege că ea e atât de frumoasă pentru că face baie în apă clocotită. Vă las să vă imaginați singuri urmările.
Frumoasa și Bestia
Nu, n-am de gând să vorbesc de teoria cu Sindromul Stockholm, pentru că nu se aplică aici și e o mare tâmpenie. O să menționez în schimb familia Bellei; surorile, cărora li se pare perfect normal ca ea să se sacrifice pentru bunăstarea tuturor, și mai ales tatăl, cel care a provocat toată încurcătura și apoi a stat foarte protector deoparte, cu brațele încrucișate, așteptând ca una din fete să descurce ițele problemei.

A se observa că vorbesc despre poveștile originale, nu despre filmele Disney. Aah, nu aveți chef de astea? Vreți basme autohtone? Bine, hai cu povești românești.
Povestea Porcului
Prințul rămas fără șoric îi ordonă soției să vină să-l caute, însărcinată fiind, până tocește nu știu câte perechi de cizme de fier și de oțel. Ba îi mai și leagă mijlocul cu un cerc de fier, ca să nu nască vreo șapte ani. Așa, să fie totul frumos până la capăt. Că să-i fi spus femeii de la început cum stă treaba cu șoricul era deja prea mult.
Fata babei și fata moșneagului
Moșneguțul nu prea are nici un cuvânt de spus, nici în general, nici în ce-o privește pe fii-sa. O lasă protector pe babă să-i terorizeze fata până când săraca de ea își ia lumea-n cap.
Ileana Simziana
Fata împăratului trece drept băiat ca să intre în slujba împăratului vecin, pentru că tat-su n-a avut destule oo încât să-i explice vecinului cum că el n-are băieți. La final, este transformată în bărbat pe bune și se căsătorește cu o femeie, cu numita Ileana Simziana. Chiar nu vede nimeni o problemă aici?... Eu n-am nimic cu asta, dar... nea ăla care mi-o bălăcărea pe Elsa?... Ăia de protestau la Muzeul Țăranului Român? Nu? Nimeni, nimic?...
O poveste al cărei titlu nu mi-l amintesc, dar care le pune capac la toate
Pe mine, cel puțin, știu că m-a oripilat.
Un zmeu sau altă pasăre provoacă ceva dezordine în împărăție. Împăratul scoate la bătaie fata și tronul pentru ăla care rezolvă situația. Vine ăla, un fiu de cioban; problema rezolvată. Când să-și ridice omul premiul, prințesa plânge că nu vrea, că nu poate, dar palmele părintești ale iubitorului și protectorului ei tată o calmează instant. Se face nunta, ea e mereu tristă. Într-un final, ciobanul descoperă că ea de fapt iubea pe altcineva. Amantul e legat de patru cai care fiecare o ia în altă direcție; ea e plimbată dezbrăcată prin oraș, călare de-a-ndoaselea pe un măgar, apoi decapitată. Iar ciobanul se căsătorește cu o fată de țăran, bună și harnică. The end. 

Da, avea dreptate nea ăla; toate aceste povești sunt perfect ok, promovează relații sănătoase de familie și relații sănătoase de cuplu. Elsa, regina de gheață care își iubește sora și nu e (încă) măritată este cea care dă toată această armonie peste cap. Hide yo kids folks, Elsa is gay!


*Foto: Elsa&Anna, sursa: google.com










sâmbătă, 30 decembrie 2017

New Year, new me etc

... așa încep toate discursurile de Anul Nou.
Înainte de asta, aș vrea să spun două vorbe despre anul care se încheie mâine.

2017 a fost anul debutului meu în volum propriu; acesta se numește Câinii Diavolului și cuprinde trei nuvele (Chipul întunecat al visului, Roșie ca sângele e Furia și Câinii Diavolului), inspirate în primul rând de cazul real al Fiarei din Gevaudan, dar și de atmosfera romanelor lui Dumas și Zevaco și scrierile marchizului de Sade.
Unde găsiți Câinii Diavolului:



Am publicat două povești:

  • Foșnet de mătase albă - Argos
„— Va veni şi azi, anunţă bătrînul conte Lorenzo de L’Aquila, ridicînd un deget a luare-aminte. Va păşi pe luciul străveziu al marmurei negre, în care uriaşele coloane dorice se răsfrîng stins, estompat, ca într-o apă tulbure, şi va înainta plutind ca pe nori în lumina ce se cerne roşie, spartă printre cioburi de vitralii suspendate în ferestre niciodată deschise…Va veni aşa cum a venit şi ieri. Se va opri acolo, sub tavanul înalt pînă la cer, albă şi tăcută. Parcă ar vrea să spună: ce mai faci? Ce-ai mai făcut în ultima vreme? Tot singur, în văgăuna asta de piatră, cu lupii şi viscolul? Vicleană, baborniţa. Tot frumoasă a rămas, în ciuda trecerii anilor. Părul ei, tot negru ca pana corbului, cu luciri albăstrii. Pielea ei, tot netedă, tot curată. Poate doar cu o uşoară tentă de violet, dar nu exagerat de supărătoare. Ce vrei, o întreb, pentru ce te tot oboseşti pînă aici prin zăpada asta infernală, prin aerul îngheţat care taie ca praful de sticlă?… Dar ea tace, mereu tace, stă acolo ţeapănă, cu mîinile atîrnînd din faldurile largi, albe. Şi atunci tac şi eu, deşi aş avea atîtea să-i spun...”

Citiți textul integral aici.

„― Spune-mi, Hans, vorbi ea, cât timp crezi că vom sta aici?
Bărbatul ridică din umeri. Şi lui îi pierise zâmbetul.
― Atât cât porunceşte împărăteasa…
Tânăra femeie se încruntă uşor. Încă lua totul ca pe o glumă: misiunea, plecarea propriu-zisă, raportul pe care soţul ei primise poruncă să îl întocmească. Bineînţeles, nu putea fi decât o glumă, un pariu pe care Hans îl pierduse; o toană de moment a împărătesei. Klaudia se hotărâse să privească totul ca pe o aventură despre care avea să le povestească mai târziu prietenelor, poate la masa de Crăciun. Iar locurile în care se găseau erau încântătoare!… Totuşi, locurile acelea încântătoare se aflau departe, prea departe de oraş; nici diligenţa nu venea până acolo.
― Nu te nelinişti, draga mea. Nu trebuie decât să fac nişte cercetări legate de acele poveşti stupide și după aceea să trimit constatările la Viena. Te asigur că voi termina repede, pentru că nu sunt foarte multe de spus. Deja am oarece bănuieli…

„Acele povești stupide” erau niște zvonuri care umpluseră de curând întreaga Vienă, ajungând din hanurile lăturalnice, frecventate de soldați, până în apartamentele Mariei Theresia de Habsburg. Dacă oamenii de rând preferau să râdă la auzul unor astfel de relatări bizare, împărăteasa găsise de cuviință a se arăta oripilată.
La periferia estică a imperiului, în provincia Banatului de Timișoara, aveau loc unele întâmplări stranii. Sau, cel puțin, așa fuseseră explicate acele ritualuri neobișnuite efectuate pe înserat, în cimitirele satelor mărginașe din zonele montane. Oamenii locului erau grozav de superstițioși, se spunea; aveau mare teamă de spiritele rele și de unele entități înfricoșătoare, venite de pe lumea cealaltă pentru a-i tulbura…
‒‒ Îți vine să crezi, dragă colega? spunea printre hohote eminentul doctor Leopold Müller, în vreme ce turna vin în pahare. Nefericiții aceștia își dezgroapă morții după o perioadă de timp, pentru a cerceta starea în care se găsesc cadavrele!…”

Citiți textul integral aici.

Am răspuns la niscaiva interviuri - multe mulțumiri Cezarina Nicolae, Alexandru Lamba și Ștefan Decebal Guță! :) 
Am cunoscut oameni extraordinari care m-au sprijinit și încurajat nesperat de mult (la voi mă uit, Daniel Timariu și Lucian-Vasile Szabo! - Mulțumesc!)
Am ajuns la festivalul AntareSFest din Brașov, unde am întâlnit și reîntâlnit oameni minunați. Nu îi înșir aici pe toți, mi-e teamă să nu uit pe cineva, dar vă știți voi care sunteți: voi - organizatori, editori, scriitori, cititori, prieteni vechi și noi - voi toți! Repetăm figura la anul, asta e o promisiune!

Și acum, regretele... 
Am citit prea puțin. Am călătorit prea puțin. Am scris în alt ritm decât cel pe care mi l-am propus.
Din motive ce nu țin de voința mea, nu am ajuns nici la Final Frontier, nici la Bookfest, nici la Gaudeamus, nici la alte festuri literare. De cele muzicale nu mai vorbesc...
Cel mai crunt: e anul în care ne-am pierdut regele. Cristian Tudor Popescu spune că preferă republica, pentru că doar în republică aflăm cine suntem. Da, am văzut cine suntem; ne-am privit monstruosul chip în față vreme de 70 de ani. Și acum, ce? Rămânem la nivelul ăsta, când ȘTIM că se poate și altfel?... Întreb și eu; întrebare retorică a unui om oarecare, sătul să tot vadă și audă aceleași promisiuni deșarte, venite de la aceiași indivizi...

Pentru 2018:
Nu fac planuri; planurile mereu au prostul obicei de a se da peste cap când ne e lumea mai dragă.
Dar:
  • Imperiul de Sticlă e gata. Scris, cizelat, pregătit. Numa' zic.
  • Alte scrieri - în lucru, aproape terminate sau necesită revizuiri și modificări. O să vorbesc despre ele la momentul potrivit.
  • Voi merge la cel puțin trei festuri literare; Final Frontier e primul. Celor care vreți să ne vedem: voi fi acolo. Celor care vreți să mă evitați: voi fi tot acolo. 
  • PROMIT SOLEMN și cu mânuța pe inimioară să scriu mai des pe blog. OK? OK!

În rest, sănătate. 
Trăiți, simțiți, iubiți; viața e prea scurtă pentru regrete. Forța fie cu voi!





luni, 18 decembrie 2017

The King is dead. Long live the Jokers

A murit Regele.
S-a dus. S-a săturat să ne tot aștepte și a plecat, în cele din urmă.
Fără un motiv anume, ne-am obișnuit să-l credem veșnic, asemeni Speranței. Mereu aici, undeva, mereu în așteptare, gata să ne primească lângă el, gata să vină el la noi dacă l-am fi chemat. Gata să se pună în slujba țării, dacă țara i-ar fi cerut-o.
Dar nimeni nu e veșnic; nimeni nu așteaptă veșnic.

S-a dus. Coroana de Oțel, cea care ar fi trebuit să-i împodobească fruntea în timpul vieții, i-a împodobit acum sicriul. I s-a cântat prohodul și a fost plâns de o țară întreagă, de tineri și de bătrâni, de cei ce l-au iubit și de cei ce l-au urât deopotrivă. Oameni de rând și regi au venit să se plece în fața lui, să lase o lacrimă, o frântură de gând sau un ciob de amintire la picioarele acelui măreț catafalc. Da, chiar și în moarte părea să-i domine pe toți cei aflați în încăpere, indiferent de rang...
 Au venit și alții. Oameni care nu aveau habar de el s-au transformat peste noapte în monarhiști, mai mult sau mai puțin convinși; oameni care în timpul vieții l-au disprețuit sau l-au temut au venit să bată mătănii la palat pentru a fi văzuți, pentru a se putea spune că da, au fost și ei acolo. 

... Și s-au terminat și astea. Tristețile reale sau silite, cozile nesfârșite din jurul Palatului Regal, mătăsurile negre, capetele înălțate aristocratic și purtând încă urmele aurite ale coroanelor regale, lacrimile și istoriile cu aromă de dulceață de trandafiri. Umbra de normalitate, de oameni uniți în durere, adunați în jurul memoriei unui mare om.
... L-au îngropat alături de iluștrii săi strămoși, ca să se odihnească, în sfârșit, în țara care nu a avut niciodată loc pentru el.
El, cel care a considerat mereu aceste locuri „acasă”.
Cel care a preferat să abdice, ca să nu se verse sânge în numele său.
Cel care a plecat purtând într-adevăr cu sine o mare comoară; dar nu aur, argint sau tablouri, așa cum s-a spus multă vreme, ci o cutiuță de lemn, plină cu pământ românesc.
Cel care a vrut doar să vină acasă.
S-a dus. L-au îngropat.

... Și acum, ce?

Cu ce am rămas după toate astea?...

... Am rămas cu realitatea de zi cu zi. O realitate gri, seacă, înțesată de povești fantastice despre „statul paralel”, „forțe oculte” și „agenturi străine” care vor să ne fure țara.
... Am rămas cu oameni mărunți și meschini care ar trebui să ne reprezinte, dar care își urmează doar propriile interese. Și fac asta îngânând cuvintele Regelui și evocându-l drept un reper de demnitate și moralitate, însă nu ezită să-i calce amintirea în picioare imediat după ce și-au plâns lacrimile de crocodil lângă sicriul lui.
... Am rămas cu regrete, cu o ciudă crâncenă care doare fizic, cu acel chinuitor „ce-ar fi fost dacă...?”

Și am rămas și cu ea.
 Ea, Regina (foto: MS Margareta, 1970).
O doamnă al cărei singur defect pare să fie prezența mult prea discretă pentru un popor învățat cu mârlănia, cu țopismul și cu grotescul. Sau poate că marele ei defect e acela că s-a născut femeie și că ziua nașterii ei nu a fost acum 20-30 de ani. Poate că, dacă o cunoșteam așa ca în fotografia aceasta, nu am fi ezitat să vrem să o facem mai vizibilă, să o întrebăm ce pune la cale și să ne suflecăm mânecile ca să o ajutăm.


Nu am putut să nu mă întreb, privind acea mare de oameni din urma sicriului regal, care ar fi șansele să avem o monarhie reală, funcțională în România. Susținători sunt, regină avem... De ce nu? De ce să devenim o țară normală doar pentru câteva zile, doar atunci când ne moare regele, când putem fi așa tot timpul?...
Răspuns: pentru că așa stă scris în codul nostru genetic. Nu putem procesa niște lucruri simple și normale ca fiind exact ceea ce par; nu, mereu trebuie să existe un plan ascuns pe undeva, o conspirație menită să ne jefuiască și să ne piardă. Până mai ieri era imposibil să credem că un Rege a plecat pur și simplu în exil, având asupra sa doar câteva lucruri personale, și a fost nevoit să muncească pentru a-și întreține familia. Era peste puterea noastră de înțelegere că omul acela, încoronat cândva ca Rege, voia doar să vină acasă, atât și nimic mai mult. Era ceva prea uman, prea normal, prea apropiat de noi. Acum, ne vine greu să credem că fiica și moștenitoarea sa, un om care își dedică viața și energia ajutând bolnavi, bătrâni și copii, nu vrea nimic de la noi, nimic pentru sine. Nici măcar nu ne dă prin cap să îi oferim o șansă pentru a demonstra că este, cu adevărat, fiica tatălui ei.
Ne mândrim cu iubirea pe care i-o purtăm răposatului monarh, dar nu ezităm să-i insultăm copiii, inteligența și judecata. Știm noi mai bine ce și cum a fost acolo, în jocurile lor de culise. Știm noi mai bine cum stă treaba cu consortul-securist care trage sforile în familie și care l-a eliminat pe singurul moștenitor real.
„Moștenitor” care, fie vorba între noi, i-ar fi urmat Margaretei, nu regelui Mihai. Și, de fapt, nici măcar ei, ci Elenei, mama lui.
România a hotărât deja că Mihai I cel Bun a fost ultimul său rege.
Și partea cea mai tristă este aceea că, peste alți douăzeci și șapte de ani, probabil că vom plânge la înmormântarea ei, amintindu-ne ce femeie frumoasă și ce om bun a fost.
Apreciem oamenii buni atunci când nu mai sunt; la asta ne pricepem cel mai bine. La asta, și la a lăsa șansele să zboare pe lângă noi...
A murit Regele.
Aș vrea să pot spune: „trăiască Regina!”...








miercuri, 18 octombrie 2017

"De ce n-au vorbit atunci...?"

E întrebarea pe care o aud peste tot de când a izbucnit scandalul de la Hollywood cu Harvey Weinstein. Şi nu doar cu el, ci şi cu producătorul acuzat de Reese Witherspoon. Şi cu regizorul acuzat de Bjork. Şi cu gimnastul acuzat de Tatiana Guţu. Şi cu alte personaje la fel de sinistre care au abuzat într-un fel sau altul de autoritatea funcţiei lor şi/sau de forţa fizică pentru a obţine nişte bucurii. "De ce n-au vorbit atunci? De ce n-au făcut nimic, de ce n-au murit cu ei de gât? De ce se trezesc să vorbească acum, după douăj' de ani, după ce au profitat de situaţie? Ce mai vor acum, când sunt celebre, bogate şi puternice?"
Chiar aşa, ce mai vor? De ce n-au vorbit atunci când erau nişte copile de 16-17-20 de ani, anonime, fără susţinători, fără martori, când ar fi fost cuvântul lor, nişte nimeni, împotriva cuvântului marelui producător, un individ puternic şi influent, cu o echipă zdravănă în spate care ştia, dar tăcea, care vedea totul, dar îl acoperea...? De ce vorbesc acum, când sunt cineva, când au un prestigiu, au fani în întreaga lume şi, mai mult, se au unele pe altele ca să se susţină reciproc?
Şi nu sunt doar femei; au ieşit şi bărbaţi la înaintare ca să se plângă de diverse căcaturi pe care au fost siliţi să le îndure.
Nu îi cunosc pe aceşti oameni, nu aş putea să garantez pentru caracterul şi moralitatea lor. Unele din poveşti chiar sună ca şi cum ar fi cusute cu aţă albă; să fim serioşi, nu te duci pur şi simplu singură în camera de hotel a unui individ pe care nu-l cunoşti (deşi parcă nici asta nu ar trebui să provoace la ceva necuviincios... Din mărturii reiese că fetele mergeau acolo convinse că vor discuta afaceri, că vor semna un contract sau vor primi un scenariu şi erau mereu însoţite de membri ai echipei individului, care membri întorceau pur şi simplu capul când el se apuca să se manifeste). Nu te angajezi într-o relaţie de durată cu individul care cică te-a violat. Şi se cam ştie că sunt multe domniţe de-astea, aspirante la actorie şi la lumea scenei în general, dispuse să facă multe compromisuri pentru a ajunge celebre. La urma urmei, am întâlnit şi eu "copile" de 18 ani care se miorţăiau că nu le susţine nimeni şi făceau pe delicatele, şi când colo comiteau tot felul de nefăcute. Dar poate greşesc; nu am fost acolo, ca să văd ce şi cum s-a întâmplat, aşa că nu e treaba mea să judec. Nu despre moralitatea acestor actori vreau să vorbesc.
Vreau să vorbesc despre atitudinea celorlalţi, a noastră, faţă de o anume situaţie prezentată. Vreau să vorbesc despre acel "de ce n-au vorbit atunci????"
Permiteţi-mi să vă spun o poveste. Fără lacrimogene şi haştegmitu. Doar fapte.
Aveam 16 ani, mă întorceam de la şcoală; din senin, un individ m-a înghesuit într-un colţ şi a început să îşi frece mădularul de mine.
Atât.
Vă mai spun una?...
Tot aproximativ aceeaşi vârstă, tot venind de la şcoală; un alt individ s-a lipit de mine şi mi-a băgat o mână în fund. Nu, nu mi-a pus-o pe fund (nu că asta ar fi fost mai ok sau mai acceptabil), ci ÎN fund. Între fese, între coapse. Înţelegeţi voi.
Cunosc întrebările care ar urma:
"Cu ce erai îmbrăcată?"
Păi... cu blugi (nu de tip skinny, nici cu talie joasă) şi tricou (lărguţ. Nu purtam chestii mulate sau decoltate la şcoală, şi nici în general). Cam asta era "uniforma" mea la vârsta respectivă; blugi şi tricou vara, blugi şi pulover iarna. Vă asigur, nu eram provocatoare prin absolut nimic.
"De ce n-ai ţipat? De ce nu te-ai apărat?"
Ştiu că pare greu de crezut, dar pur şi simplu am înţepenit de groază. Şi amândoi indivizii aveau nişte mutre tipice de "domni respectabili", nu puteam asocia figura lor cu ceea ce făceau. Îmi era ruşine mie de ceea ce făceau ei, îmi era ruşine să le atrag atenţia că, scuze, domnu', dar penisul tău e lipit de şoldul meu; mâna matale cam sapă în mine. Da, am făcut karate vreme de 5 ani, dar antrenamentele nu m-au pregătit pentru astfel de situaţii. În plus, nu am excelat niciodată la acest sport sau la altul, nu-mi stă în fire să lovesc pe cineva şi nici de forţă fizică nu dispun. Vreţi să ştiţi ce am făcut? Am încercat să blochez imaginile alea şi să mă detaşez de corp, pe principiul nu sunt aici, nu mi se întâmplă mie.
"Ai spus cuiva?"
Nu. Nu am spus nimănui. Poate unei prietene şi cam atât.
"PĂI ŞI DE CE DRACULUI N-AI VORBIT ATUNCI???"
Păi hai să vă spun, dragii mei, de ce dracului n-am vorbit atunci.
Nu am vorbit atunci pentru că mizeriile astea s-au întâmplat ziua în amiaza mare, în autobuz, pe una din cele mai circulate rute din Timişoara: Calea Şagului. Nu am vorbit atunci pentru că, în momentul în care s-au întâmplat, toată lumea din jur s-a întors cu spatele şi nimeni n-a ştiut, n-a văzut nimic. N-am vorbit atunci pentru că mă simţeam murdară, mă simţeam ca ultima cârpă, tot ce voiam era să se deschidă pământul şi să mă înghită. N-am vorbit atunci pentru că ştiam că aveau să urmeze întrebările înşirate mai sus şi deja eram sigură că făcusem eu ceva ca să provoc toate astea, nu aveam nevoie şi de interogatorii acuzatoare. N-am vorbit atunci pentru că, mă gândeam eu, dacă nu pomenesc de asta va fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat; va fi ca un vis urât pe care îl voi uita peste o vreme.
De asta n-am vorbit atunci. De toate astea. Aveam 16 ani şi mintea plină de poveşti cavalereşti cu prinţi care intervin mereu ca să salveze domniţele la ananghie. Am fost o domniţă la ananghie, într-un spaţiu public şi plin de lume, şi nu a intervenit nimeni; toţi cei prezenţi s-au făcut că plouă, deşi VEDEAU ce se întâmpla.
Nu, nu vreau compasiune, nu vreau să stârnesc lacrimi. Sunt doar furioasă. Furioasă pe rahatul ăsta de educaţie care este promovat şi pe rahatul ăsta de mentalitate de doi lei cum că, dacă păţeşti ceva, tu ai căutat-o, tu ai vrut-o, tu ai provocat-o, nişte porcării care ţi se bagă în cap de mic. Mă întreb: chiar nu-i spune nimeni plodului din dotare un "bă copile, nu e ok să o apuci pe Măriuţa de ţâţuci sau pe Gigel de cocoşel"?... Sau, şi mai bine, un ferm "auzi, tipule mic... dacă te atinge careva aiurea, în secunda doi vii la mine şi îmi spui, şi mergem împreună de mânuţă la poliţie să rezolvăm situaţia!"?
Şi astea două nu au fost singurele dăţi în care am păţit ceva neplăcut sau scârbos, că doar ce dracu', sunt femeie, arăt într-un fel, adică e normal să primesc complimente pe stradă, nu?... Palme peste fund, apucări de mână sau de talie sau de piept aşa, pe nepusă masă, indivizi care îmi aţin drumul sau vin prea aproape de mine ca să mă întrebe de ce nu zâmbesc, de ce "păpuşa" sau "prinţesa" nu le dă un pupic sau o m**e... De-astea drăguţe, obişnuite şi general acceptate. Dar nah, cele două descrise mai sus ar fi cele mai relevante.
A fost şi un episod în care am vorbit la vreme despre ce am păţit; "bunul amic" căruia i-am împărtăşit problema mi-a spus că eu sunt de vină, eu am provocat situaţia. Probabil printr-un zâmbet, probabil prin faptul că am fost prea amabilă, probabil că eu i-am dat de înţeles individului că aş fi interesată de el. Probabil pentru că n-am fost destul de vehementă şi agresivă şi isterică. Nu contează, ideea era că eu eram de vină. Nu ăla, pentru că era un psihopat şi nu înţelegea ideea de "NU". Deci nu era destul că eram cumplit de speriată şi chiar aveam nevoie de un ajutor concret, acum trebuia să mă simt şi vinovată pentru că EU am declanşat toată situaţia prin faptul că respir, trăiesc şi fac umbră pământului. Şi, colac peste pupăză, toţi cei care m-ar fi putut ajuta prin mărturii s-au dat pur şi simplu la fund în momentul în care le-am cerut să vorbească oficial, la poliţie. De unde rezultă că la poliţie nu s-a rezolvat nimic, în ciuda bunăvoinţei agentului respectiv.
Uite de asta, dragii mei, nu vorbeşte nimeni "atunci". Pentru că nu are susţinere şi nu are cu cine. Şi pentru că prima reacţie pe care o primeşte nu este mult-aşteptatul "mama lui de dobitoc împuţit, hai cu nemernicul la poliţie şi să-i rupem capul (figurat vorbind) ca să se lecuiască", ci acele acuzatoare "dar unde erai, ce ai făcut, ce-ai zis, cu ce erai îmbrăcat/ă?"...
De asta.



duminică, 9 aprilie 2017

Mulțumiri

Volumul meu de debut, Câinii Diavolului, este disponibil pentru comandă pe site-ul editurii Tritonic.

Multe mulțumiri editurii Tritonic; mulțumiri domnilor Michael Haulică și Bogdan Hrib, care m-au pus la treabă și au făcut posibilă apariția acestei cărți.

Mulțumiri celor care s-au implicat în organizarea lansării de la Timișoara: librăria La Două Bufnițe, dl Bogdan Hrib, dl Daniel Vighi, dl. Robert Șerban, și felicitări autorilor Daniel Timariu și Lucian Vasile-Szabo, pentru lansarea volumelor Tenebre, respectiv Iubita de la miezul nopții. Mi s-a spus să nu-mi cer niciodată scuze pentru emoții. OK, nu-mi voi cere scuze pentru emoții și pentru eventualele bâlbe; voi spune doar că a fost o plăcere și o mare onoare să mă aflu alături de domniile-voastre!
Mulțumiri celor care au prezentat Lupii la București în absența mea, în cadrul evenimentului Final Frontier: dl Michael Haulică și dl Alexandru Lamba.

Mulțumiri oamenilor care mi-au fost alături la lansare.
Mulțumiri oamenilor care mi-au fost și îmi sunt alături zi și noapte, fizic sau virtual, cu cuvântul, fapta sau gândul; aceiași oameni care se țin de capul meu să scriu înainte și îmi amintesc mereu că mai am multe povești de spus. Într-adevăr, dragii mei, acesta e doar începutul :)

Deocamdată, Lupii aleargă liberi. Ieșiți la vânătoare și prindeți-i pe toți!



Go to W3Schools!






duminică, 19 martie 2017

And so it begins












Nu ştiu în ce măsură poate fi luată în serios activitatea mea literară de până acum. Ce e drept, am publicat mai multe texte de factură dark fantasy în reviste online şi în două antologii pe hârtie, am câştigat două premii pe care nu sunt sigură că le merit şi am vorbit în repetate rânduri, probabil pe un ton prea exaltat şi prea sigur, despre romanul la care lucrez de ceva vreme.
Privind în urmă, văd texte pe care, acum, le-aş scrie altfel. Văd texte pe care îmi doresc să nu le fi scris, pentru că au fost doar o zvâcnire de moment şi nu mă reprezintă. Văd texte care ar fi fost mai bine să rămână doar ale mele, pentru că au fost o joacă, un exerciţiu, nu neapărat ceva cu perspectivă şi finalitate. Nu în ultimul rând, văd texte pe care le-aș dezvolta în ceva mai solid.
Să nu se înţeleagă că regret ceva; fiecare poveste pe care am scris-o este o bucată din mine şi a însemnat ceva la un moment dat. Cel mai important, fiecare poveste scrisă a fost un pas înainte.

Cât despre roman, se scrie; va veni şi rândul lui. Există idei şi pentru un al doilea roman, dar şi pentru o serie de povestiri Fantasy-SF; voi vorbi despre toate acestea la momentul potrivit.

Consider că un scriitor este scriitor pe bune în momentul în care îşi ţine în mâini propriul volum. Despre asta vreau să vorbesc acum.
Despre Câinii Diavolului, volumul meu de debut.

Este vorba despre trei nuvele a căror acţiune se petrece în Franţa anilor 1660-1670; menţionând spaţiul şi timpul, fac trimitere, bineînţeles, la cazul misterioasei Fiare din Gevaudan, un moment real și întunecat din istoria Franței care nu a fost explicat nici până în zilele noastre.
Totul a început în iunie 1764, când o fiară neobișnuită a început să terorizeze regiunea Gevaudan din sudul Franței. Un lup, s-a spus, dar nu tocmai lup; era mare cât un vițel bine hrănit, cât un măgar, aproape cât un cal. Blana lui era roșcată și tărcată cu negru, ca la tigri, dar botul era lung, ca de ogar, iar urechile mici și ascuțite. Ucidea vite și tineri păstori, în mare parte femei și copii. Nu se temea de câini, nici de oameni, nici de arme; nu se temea de nimic. După o lungă și obositoare vânătoare ce a durat trei ani, fiara a fost ucisă, în final, când Jean Chastel a împușcat-o cu un glonț de argint. Trupul ei împăiat a fost expus în castelul marchizului d'Apcher, apoi la palatul Versailles.
Conform raportului autopsiei, care s-a păstrat, se poate presupune că ar fi fost vorba despre un animal exotic scăpat de la un circ, o hienă sau un hibrind dintre câine și lup; o altă teorie spune că, de fapt, era un câine mare, antrenat să ucidă. Însă este greu de crezut ca un simplu animal, din carne și oase, să provoace atâta panică. Parcă am fi tentați, totuși, să acceptăm supranaturalul, nu-i așa?...


După cum am spus mai sus, Câinii Diavolului este o miniserie ce cuprinde trei nuvele: Chipul întunecat al visuluiRoșie ca sângele este Furia și Câinii Diavolului. Veți pătrunde, împreună cu ducele Julien de Roanne și căpitanul du Jammel, în Pădurea Șoaptelor, pe urmele unei creaturi sângeroase, și veți vedea cum vânătorul devine vânat. Veți păși pe coridoarele castelului Beyssac în compania frumoasei prințese Odille de Montmorency. Veți alerga pe străzile Parisului, alături de patru cavaleri curajoși, hotărâți să răzbune o crimă monstruoasă.

Vă invit, deci, să parcurgeți aceste povești, să faceți cunoștință cu câteva personaje (zic eu) interesante și să le însoțiți la o mare vânătoare de lupi. Sau poate că nu sunt tocmai lupi...

După cum bine știți, Sire, suntem cu toții oameni încercați, botezați cu foc și plumb. Însă trebuie să vă mărturisesc: ne este frică. Ne este frică de umbrele mișcătoare ce tremură în colțul ochiului și dispar atunci când întoarcem capul spre ele. Ne este frică de foșnetele din noapte ce se sting atunci când sărim din coșmaruri tulburătoare cu armele în mâini, urlând spre Beznă.
   Fiara ne pândește - din umbră, din ceață - cu colții ascuțiți lucind albi printre negurile ce ne înconjoară tăcute. Uneori, se arată. La mare distanță, și numai pentru o clipă. Ne privește de departe cu ochi de foc, adulmecându-ne spaimele, oboseala, neliniștea, apoi dispare, topindu-se în întunecimile dese. Mă întreb dacă este, într-adevăr, ceea ce căutăm, sau doar un joc de lumini, o imagine incertă născocită de mințile noastre cele atât de tulburate...”

sâmbătă, 31 decembrie 2016

Concluzii

Câteva cugetări, în așteptarea petrecerii de Revelion.
În mod normal, la sfârșit de an ar trebui făcut un bilanț. Bilanțul meu ar arăta cam așa:
- am reușit să împart un roman cu acțiune relativ simplă în trei părți oarecum complicate, care mi-au dat foarte multă bătaie de cap până le-am prins firul. Asta e, omul simte nevoia să își complice inutil existența. Partea bună e că acum personajele au consistență, acțiunea e complexă și... e aproape gata.
- am terminat nuvela Imperiul de sticlă.
- am reușit să fac rost de seria Cavalerii Pardaillan.
- am văzut o revenire spectaculoasă pe scenă a celor de la Magica. Aștept album nou.
- am văzut Lupu' cel Rău pentru prima dată în concert. A fost demențial!
- am avut deosebita plăcere să îi văd din nou în concert pe tunisienii de la Myrath, de data asta alături de trupa bucureșteană StoneLight. 
- am plâns cu sughițuri (iar...) la Norma, Boema, Traviata, Turandot. Am râs la Nunta lui Figaro, Contesa Maritza, Silvia. 
- am cunoscut oameni faini, am revăzut prieteni vechi, am râs și am plâns alături de oameni dragi.
- m-am mutat.
- mi-am luat o pisică. Un motan, de fapt. E mare, negru și destul de afectuos. Încă învățăm să ne acomodăm unul cu altul, dar suntem pe drumul cel bun.
- am aflat că sunt alergică la ambrozie, praf și ceva polenuri. Am rămas alergică la prostie, ipocrizie, superficialitate, roz strălucitor și muzică proastă. Cu blănița de animal încă nu am probleme, ceea ce e bine.
- am aflat, încă o dată, care îmi sunt adevărații prieteni. 
Nu cei care mă asigură de o sută de ori că suntem prieteni și apoi dispar ca măgarii în ceață, după ce nu le mai sunt de folos. 
Nu cei care fac ceva pentru mine, deși eu nu le-am cerut niciodată nimic, și apoi îmi scot ochii cu asta. Urăsc acest lucru și îl taxez de fiecare dată, la oricine, chiar și la membrii familiei mele. Dacă vrei să faci ceva pentru mine, îți mulțumesc. Voi face tot posibilul să mă revanșez atunci când voi avea posibilitatea. Dacă îmi amintești de acel ceva ca să îmi aduci reproșuri, te voi disprețui.
Nu cei care îmi pretind încredere necondiționată, dar ei nu sunt dispuși să îmi acorde aceeași încredere necondiționată, ba chiar îmi spun în față că vor fi atenți la comportamentul meu, la cei cu care discut, la tot ceea ce fac și că vor verifica în încă zece surse tot ceea ce spun. Încrederea chiar se câștigă cu greu și cu multă muncă, rare sunt cazurile când un om inspiră pur și simplu încredere și poți să iei de bun orice spune sau face. Vrei să am încredere totală în tine, va trebui să îmi acorzi aceeași încredere totală și să mă tratezi ca pe un egal. Nu, comportamentul de plod râzgâiat care n-a primit bomboane în secunda doi și faze ca „dacă te joci cu ăla eu nu mă mai joc cu tine” nu ajută.
Nu cei care mă tratează cu eject pentru activitatea (sau lipsa ei) de pe facebook. Hai să ne revenim, facebook nu înseamnă viața reală! Iar celor care chiar confundă facebook cu viața reală: îmi pare rău de voi. 
Nu cei care îmi bagă acele texte cu „prietenii adevărați nu trebuie să vorbească zilnic” atunci când îi atenționez că s-au distanțat, că răspund rece și monosilabic sau chiar răutăcios, iar mai târziu admit că, într-adevăr, s-au distanțat, în speranța că dracu știe ce se înțelege din asta. Apoi dau și block, pentru că se tem de o confruntare și, deci, nu vor să audă o replică la delirul lor. Într-adevăr, prietenii adevărați nu vorbesc zilnic, dar atunci când o fac, au discuții consistente, de la suflet la suflet, nu se ceartă pe teme cretine și apoi o dau în reproșuri și caracterizări care nu au legătură cu nimic. Și când au o nemulțumire sau o nelămurire legată de comportamentul prietenului, COMUNICĂ :)
Nu. 
Prietenii mei sunt oamenii aceia care ȘTIU că sunt alături de ei întotdeauna, la bine și la rău, fără să fie nevoie să îi asigur la nesfârșit în legătură cu asta, fără să aibă nevoie de confirmarea prieteniei mele printr-un like pe facebook. Ei ȘTIU că nu e nevoie decât să dea un semn, și voi fi acolo pentru ei. La rândul lor, și ei sunt alături de mine, și nici ei nu trebuie să îmi demonstreze asta prin activitatea lor de pe facebook. În final, naiba să-l ia de facebook. Prietenia se întâmplă acolo, afară, în viața reală, nu pe facebook.
Prietenii mei emană căldură și lumină. La fiecare întâlnire, reală sau virtuală, se vor purta ca și cum ultima noastră întâlnire ar fi fost ieri, chiar dacă nu ne-am mai văzut sau nu ne-am mai vorbit de ani.
Când lipsesc o vreme sau dau impresia că mă distanțez, primul lucru pe care prietenii mei îl vor întreba este „Ești bine? E totul în regulă?”, nu vor aduce un reproș cum că nu le-aș fi prietenă adevărată pentru că nu am distribuit nu știu ce pe același facebook sau pentru că nu am răspuns la un mesaj. Iar eu fac exact la fel atunci când un prieten drag lipsește din peisaj pentru mai multă vreme.
Prietenii mei se bucură alături de mine, plâng alături de mine, înjură alături de mine, iar eu fac la fel pentru ei. Pentru că avem empatie unii față de alții și așa e normal, chiar dacă nu ne plac aceleași lucruri, chiar dacă nu împărtășim aceleași păreri în legătură cu diverse, chiar dacă ceea ce îi afectează direct pe unii nu îi afectează în nici un fel pe alții.
Prietenii mei știu că între oameni există diferențe și că tocmai aceste diferențe ne fac unici și speciali.
Prietenii mei știu să savureze o discuție sănătoasă în contradictoriu, ascultă argumentele mele, le expun pe ale lor în timp ce eu îi ascult pe ei, acceptăm cu toții că nu există un adevăr absolut, ci fețe diferite ale aceleiași probleme, după care we all agree to disagree, tragem un râs pe cinste și tragem și o bere, așa cum e normal între prieteni.
În final, niște sfaturi banale, dar perfect adevărate și testate pe pielea mea: Fii atent la felul în care prietenul tău vorbește despre alții; așa le vorbește și altora despre tine. Fii atent la felul în care prietenul tău îi tratează pe cei care nu-i mai sunt prieteni, exact așa te va trata și pe tine. Fii atent la felul în care prietenul tău reacționează la bucuriile și tristețile tale, astfel vei afla ce valoare ai în ochii lui. Nu plânge după prietenii pe care i-ai pierdut; prietenii nu se lasă pierduți, pur și simplu. Poți să pierzi doar chestii, în nici un caz prieteni.

Dar, destul cu astea. Hai să ne pregătim pentru petrecerea de Revelion și pentru intrarea într-un an bun. Vă doresc tuturor fericire și împliniri. Fiți nebuni, râdeți mult, deschideți bine ochii, gustați viața din plin. La mulți ani!