marți, 10 aprilie 2018

Wow, scrii...?

... Scrii... poezii, nu? Ia recită-mi și mie vreo câteva versuri.
Măi tipule, nu, nu scriu poezii. Nu am nimic cu poezia, cunosc oameni care scriu niște poezii absolut demențiale (șocant: nu neapărat fete...), dar nu e felia mea. Și chiar de aș scrie poezii, nu m-aș apuca să-ți recit ție „câteva versuri”, pentru că ultima dată când am verificat nu eram o maimuță care bătea din palme la cerere :)

... Scrii?...  Adică ții un jurnal? Ce drăguț!
Da, e drăguț să ții un jurnal, dar de ce crezi că ți-aș vorbi ție, necunoscutule, despre asta?

Mda, mișto hobby.
Hmm stai să ne înțelegem: scrisul nu e un hobby. Scrisul e o stare, o necesitate. Este o nevoie viscerală de a exorciza niște demoni.
Să colecționezi timbre e un hobby. Observă diferența.

Mă, și eu vreau să scriu. Ce gen se vinde cel mai bine?
Mă... n-are sens să-mi chinui neuronii să-ți răspund la asta.

Am o idee. Construiește un personaj bazat pe mine!
Am și eu o idee: hai nu. Oamenii care ajung personaje în poveștile mele sunt speciali pentru mine, prezența lor a avut un anume impact asupra mea. De ce crezi că ai putea fi unul dintre ei? Mai mult: de ce crezi că eu aș scrie texte la cerere, pe gratis?

Să-mi spui când te apuci de altă poveste, s-ar putea să am și eu niște idei.
Dacă ai niște idei, folosește-le în bucătăria ta. Eu aș vrea ca povestea scrisă de mine să conțină ideile mele, pentru că are numele meu pe ea. Când o să am nevoie de ideile altora, o să le cer; mulțumesc de ofertă.

Mă deranjează că nu răspunzi mai des. Știi, s-ar putea să citesc la un moment dat cărțile tale, deocamdată vreau să văd cum îți atragi potențialii cititori și până acum îmi pari foarte rece.
Și pe mine mă deranjează că ai impresia că îți datorez ceva, random stranger, doar pentru că s-ar putea ca la un moment dat să citești cărțile mele. Faptul că nu reacționez la al tău fiecare „Bună dimineața”, „Bună după-amiaza” și „Bună seara”, urmate de pauză în așteptarea răspunsului, iar ca răspuns la răspunsul meu urmează eternul „Ce (mai) faci?” nu înseamnă că sunt rece; înseamnă doar că prefer conversații reale.
De fapt, știi ce? Poate chiar sunt rece. Am dreptul ăsta, la mine acasă. Nu-ți convine, știi unde e ușa. Mă rog, butonul de unfriend/block/etc. Foloește-l cu încredere, nu te ține nimeni cu forța aici.

Ți-am citit cartea. Ai putea să fii și tu mai... altfel cu mine. Să vorbești mai des cu mine.
Vorbesc, atunci când am ce. Vrei să vorbim despre cărțile mele? Cu tot dragul. Vrei să vorbim despre cărțile altora? Cu tot dragul. Vrei să vorbim despre muzică/natură/călătorii/filosofie/istorie/artă? Cu tot dragul; bineînțeles, toate astea în limita timpului disponibil. Că, între noi fie vorba, am și eu viață personală, nu stau lipită de facebook. Vrei să vorbim despre cât de bună îți par în poza de profil și despre ce mi-ai face dacă ai fi lângă mine? Am încheiat discuția. Faptul că mi-ai cumpărat cartea nu mă obligă să-ți suport nesimțirea.

De ce nu-ți pui și tu niște poze mai sexy pe facebook? 
De aia.

Ți-am citit cartea. Putem să ne întâlnim?
Da; la lansări de carte, la evenimente, poate la concerte dacă ne place aceeași muzică.

Nu ai sex explicit în poveștile tale. Ar trebui să fii și tu la modă, acum așa se face...
Când situația o va cere, va exista și sex explicit în poveștile mele. Deocamdată, (re)citindu-le pe cele publicate, chiar nu văd care personaje ar face sex pasional pe-acolo, cu descrieri detaliate întinse pe zeci de pagini, și de ce.
PS: nu am urmat niciodată nici o modă, iar acel „așa se face” mă lasă rece.
PPS: nu am nici ursuleți roz cu inimioare pe burtică în poveștile mele. Viața-i crudă.

De ce nu mai vorbești cu mine???
Pentru că m-am lămurit în ce te privește.
Pentru că n-avem nimic în comun.
Pentru că tu ești aici pentru agățat, eu nu.
Pentru că ultima dată când am vorbit cu tine ai fost nesimțit.
Pentru că... nu știu, pune-ți și tu creierașul la contribuție.


*Unele auzite în viața reală, altele culese de prin mesagerie. Aș vrea să spun că a fost o plăcere.
*Poza luată de pe google.com



miercuri, 21 martie 2018

Glumițe

Uite o chestie șocantă: unele glume nu sunt amuzante.
Nu știi la ce fel de glume mă refer? Oh, haide. Sunt alea care te fac să strângi din dinți atunci când le auzi, dar totuși râzi ca să nu se uite lumea ciudat la tine. Să nu-ți spună amicii sau colegii că ai îmbătrânit, că nu mai ai simțul umorului, că nu-ți merge mintea ca să pricepi gluma sau, dacă ești femeie, că probabil ești pe ciclu de te-ai ofuscat.
Că veni vorba: glumele legate de menstruație NU sunt amuzante. Nu, nu e amuzantă nici aia cu „ce-ai dragă, ești pe ciclu de stai așa crispată, hăhăhăhă?”. Și nici aia cu „ei, lasă, că mânuța și gurița ta nu sunt pe ciclu, *wink-wink*...”. Iar a comenta dispoziția unei femei aflate în acea perioadă a lunii, dragă dumnule, comparând realitatea cu reclamele la tampoane, e de rahat. Și știi de ce? Pentru că te plângi în mod indirect de dispoziția ei, ca și cum ar fi vina ei că se simte rău și nu se poate ocupa de dispoziția domniei tale. Îți recomand să mai citești o dată anatomia de a 7-a; mintea mătăluță a rămas exact acolo, în clasa a 7-a. Și nu, o femeie care îți atrage atenția că ești mârlan nu se află în „noaptea minții”, ci doar știe despre ce e vorba, spre deosebire de tine.
Singura glumă amuzantă pe tema asta e aia cu ciocolata: o vezi că mârâie, dă-i ciocolată. Nici măcar nu-i glumă, e real. Da, dă-i ciocolată și las-o în pace; asta e tot ce vrea în acele zile.

Știți glumele alea cu Gheorghe/Ion/Vasile/Bulă care o bate pe Mărie/Maricica/Ana/Frăsinica? Nu sunt amuzante. Nu într-o țară în care violența în familie se află la cote atât de ridicate. Nu într-o țară în care, la fiecare două zile, auzim cum o femeie a fost băgată în spital sau omorâtă de soț, iubit, amant, ex-mascul din dotare. Când mai spuneți un banc în care Bulă își bate nevasta, imaginați-vă că în locul nevestei lui e prietena voastră cea mai bună. Sau mama voastră, sau sora voastră, sau fiica voastră. Așa-i că parcă vi se strepezesc dinții și vă cam moare râsul pe buze?

Glumele alea de familie în care el vine mort de beat acasă, ea e cicălitoare, cei doi se urăsc în așa hal că s-ar ucide, el îi amintește ei mereu cu un ton filosofico-acid că nu e atrăgătoare, că e vacă și grasă și proastă?... A dracu dacă-mi (mai) vine să râd la ele. Recunosc, într-o vreme mă amuzau; acum încep să mă întreb de ce ăia doi mai sunt împreună și cât le trebuie până ajung să-și pună otravă în ceai și piedică pe scară.

Glumele cu nebuni? Nu sunt amuzante. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt; vă sugerez doar să căutați și să cunoașteți pe cineva care suferă de această boală, să vedeți cum se manifestă, și apoi să-mi spuneți dacă vă mai arde de râs.

Despre glumele cu viol nici nu vreau să discut.

N-o să bag aici faza cu PC-ul; e de bun-simț să tatonezi terenul înainte să-i spui bancuri cu negri unui negru sau bancuri cu blonde unei blonde și asta ține de gradul de deschidere a minții interlocutorului. Am avut în liceu o colegă blondă, frumoasă tare și isteață foc, care spunea toată ziua bancuri cu blonde și era absolut delicioasă.
O s-o spun, în schimb, pe aia cu „GÂNDIȚI înainte să vorbiți”. Nu pentru că ați putea ofensa pe cineva și îl veți forța să-și caute un safe-space, ci pentru că e mai bine să nu fiți mârlani, atât.



duminică, 18 martie 2018

Imperiul de sticlă






Nu ar fi trebuit să fie un roman.
A început așa, ca o joacă. A început cu o discuție oarecare cu un prieten, cu un „ce-ar fi dacă”, în vreme ce (re)ascultam albumul The Scroll of Stone al celor de la MAGICA; un album conceptual, o poveste superbă despre o prințesă și un demon și o călătorie inițiatică pe un drum spre necunoscut, prin păduri cu elfi, peste munți de gheață, despre lupte cu orci și trolli și demoni, amintind oarecum de Lord of the Rings. Ce-ar fi dacă, am întrebat noi atunci, prințesa Alma din poveste ar ajunge cumva în zilele noastre, poate chiar puțin mai încolo, într-un viitor nu foate îndepărtat, și ar vedea cum oamenii își pierd umanitatea pe zi ce trece? Ce ar spune, cum ar reacționa? Ce ar face?
Și, mai ales, cu ce demoni s-ar lupta de data asta?

Am scris atunci o povestioară simplă, de vreo câteva pagini, constând în mare parte dintr-un monolog interior al prințesei ce călătorise în timp și se trezise într-o lume complet nouă pentru ea. Era speriată, pe jumătate pierdută, dar încă perfect conștientă de faptul că trebuia să își învingă teama, că mai avea o datorie față de poporul ei, rămas fără regină prin dispariția ei, atunci, cu veacuri în urmă.
Dar... asta să fi fost tot? Era Alma un personaj chiar atât de speriat, de pierdut, de incapabil să se adapteze într-o lume modernă? Era cineva care doar să plângă după trecut, care doar să privească, pasivă, la ce se întâmplă în jurul ei? La urma urmei, era o prințesă silită de împrejurări să devină o războinică. O eroină care a salvat lumea. Cândva, demult, a înfruntat și învins un demon...

Așa că povestea a început să crească. A devenit o povestire, apoi o nuvelă, apoi... altceva. Prințesa Alma, la rândul ei, a început să crească. A devenit un personaj complex, cu bune și cu rele; mai presus de toate, a devenit un personaj uman. Un personaj cu care poți sau nu să fii de-acord, pe care să îl poți iubi sau contesta, dar cu care să poți empatiza.

Mereu mi s-a părut că eroii din basme și povești sunt prea bidimensionali. E cumva de la sine înțeles că un erou este doar bun, ia doar decizii bune și, la final, primește premiul cel mare. Nu am vrut asta; am vrut un erou cu un trecut întunecat, un erou care a făcut și greșeli, care a luat și decizii proaste. Am vrut un erou care cunoaște bine întunericul, pentru că l-a privit în față; s-a aflat în chiar mijlocul lui. Am vrut un erou care a trecut prin niște experiențe și care a ajuns la anumite concluzii.
Așadar, vă fac cunoștință cu Alma. O prințesă medievală ajunsă din greșeală într-un viitor nu foarte îndepărtat de zilele noastre, care trebuie să se confunte cu alți demoni decât cei din trecut. Sau, poate, aceiași?...

Alături de ea, veți întâlni și alte personaje interesante: Roderic, Lordul Protector, un orator desăvârșit; Konrad rebelul, cel mai vânat om din Aswor; Lady Morwenna, ale cărei rădăcini merg departe în trecut. Veți vedea și că răul nu este absolut, nici binele fără pată. Că un erou nu este pur, așa cum ni-l descriu basmele, legendele și cărțile de istorie; el ajunge cu adevărat erou abia după ce își acceptă latura întunecată și învață să o controleze.






luni, 12 martie 2018

The Age of HATE

Circulă zilele astea pe net un filmuleț cu o roboată. O știți; e aia cheală care vorbește despre ură. Ura ca modă, sau o modă a urii.
Într-adevăr, pare să fie la modă să urăști.
Și nu e vorba că nu-ți place ceva, aia ar avea sens. Atunci când nu-ți place ceva, poți aduce argumente. Nu-ți place un film pentru că e prea sângeros sau nu destul de sângeros. Nu-ți place o carte pentru că dialogurile sunt lipsite de profunzime. Nu-ți place o melodie pentru că versurile sunt aiuristice și vocea solistului nu-ți gâdilă urechea într-un mod plăcut. Nu-ți place o persoană pentru că prezența ei îți dă o stare de rău.
Nu, nu e vorba de a nu-ți plăcea asta sau cealaltă. E vorba de URĂ. Ură gratuită, viscerală, fără fundament și fără rațiune. Hatereală de-aia scârboasă, cu strâmbături și flegme și pumni în masă.
Ură împotriva unuia care nu e de-acord cu tine. Nu împotriva cuvintelor omului, ci a omului. Asta categoric nu va rezulta într-un duel al minții, într-un savuros război al argumentelor pro și contra, ci într-o serie de caracterizări și insulte picate din cer. Nu ești de-acord cu mine? Mă-ta-i hamster și tac-tu pute a fructe de soc.
Ură împotriva unei trupe random, de obicei una românească. Nu că nu-ți place pentru că... nu știu, muzica lor e proastă și imposibil de ascultat. Dimpotrivă, dacă stai să-i asculți, vezi că sună mult peste ce se cântă în România la ora actuală, ba chiar îi iau lejer pe mulți de afară. Și mai sunt și tineri, frumoși și entuziaști, și mai au și succes. Dar nu contează, îi urăști. Să crape, mama lor de încrezuți!
Ură împotriva unei chestii în vogă. O carte, un serial, un film. Nu reținerea firească față de ceva ce creează isterie în masă și pe care îți promiți să o verifici după ce se mai calmează lucrurile; nu respingerea a ceva ce e o porcărie sinistră și al cărei rost nu-l înțelegi nici bătut, nici cu ceva alcool la bord (Toilet, 50 Shades, spre voi arăt...). Nu, aia ar fi prea simplu. Vorbim de situația în care nici nu știi de fapt despre ce naiba e vorba, n-ai văzut o reclamă sau o frântură de film (și nici nu vrei să vezi), n-ai citit o pagină din cartea respectivă sau măcar un rezumat de pe wikipedia (și nici nu vrei să citești), dar îți strigi sus și tare ura față de acel trend, așteptând probabil să primești o medalie pentru asta.
Ură față de ceva prea comun. Ură față de ceva prea diferit. Ură față de ceva nou. Ură față de #metoo. Ură față de gala Oscar. Ură față de iubita lui Dragnea. Ură față de... mă rog, vizionați filmulețul cu roboata, n-are sens să repet eu ce spune ea.
Interesant, de cele mai multe ori văd o asemenea pasiune pusă în această ură, mai că-mi vine să cred că hater-ul de serviciu adoră în secret acele lucruri pe care jură că le urăște, dar, din motive știute doar de el, îi e rușine să recunoască...

... Există o grămadă de scenarii în ce privește sfârșitul lumii; toate implică o forță din afară. Fie că e vorba de o ploaie de foc, sau meteoriți, sau coliziunea cu alt corp ceresc, sau extratereștri care vin să ne rupă capetele... Adevărul e că nu e nevoie să vină o forță din afară să ne distrugă. Ne descurcăm foarte bine și singuri.

duminică, 11 martie 2018

Flori, cadouri, zile speciale și multă, multă disperare

Am tot vrut să scriu articolul ăsta în zilele ce-au trecut, dar m-am luat mereu cu altceva.

Iată, deci:
În fiecare afurisit de an, în perioada februarie-martie, văd cum dumnealor domnii încep să dea din colț în colț, să se agite că vine „triunghiul morții” și vor intra în faliment din cauza cadourilor pe care trebuie să le cumpere doamnelor din viața lor. Vai, trebuie cadou de Sf. Valentin. Vai, trebuie mărțișor de 1 martie. Vai, trebuie cadou de 8 martie. Iar cei mai sadomasochiști vor spune și: Vai, trebuie cadou ȘI de Sf. Dragobete, că noi iubim ȘI românește (pentru că Dragobetele cel slav e foarte românesc, nu-i așa? Dar trecând peste).
Bineînțeles, vorbim de cadouri scumpe; respectivele doamne (a se citi: „scorpiile din dotare”) nu stau de vorbă altfel, iar ei, dacă nu se prezintă cu cadoul cel scump în dinți în ziua stabilită, vor dormi pe preș sau pe conductă, după cum le-o fi norocul.
Mereu cu vai, cu lamentări, cu miorțăieli disperate, cu păr smuls din cap, în dulcele stil mioritic. Niciodată un „am plecat la vânătoare de cadouri/mărțișoare, sper să găsesc ceva drăguț”, spus așa, cu entuziasm. Ca și cum nu ar face-o pentru mame, iubite și prietene, ci pentru dușmani ce vor să-i piarză. Iar în 9 martie, toți sunt distruși, faliți, epuizați ca niște iepuri jumuliți, prezentând cardurile golite ca pe niște trofee.

Bă băeți, treaba în fond e foarte simplă: nu trebuie să luați cadouri scumpe. Nu trebuie să luați cadouri de nici un fel, de fapt; și, în nici un caz, nu trebuie să luați cadouri dacă considerați că scorpia doamna voastră nu le merită. Oricum, cele mai multe mărțișoare și le oferă fetele una alteia.
Ce trebuie, în schimb, este să începeți să vă puneți voi niște întrebări legate de natura relației în care vă aflați. Pentru că a fi lângă cineva care are pretenția să-i dați chestii în cutare zi(le), și neapărat chestii scumpe, și care cineva vă întâmpină cu crize și isterii și scandal dacă nu o faceți, dar se va manifesta la fel și dacă nu îi dați ce vrea, nu e tocmai ceea ce se cheamă o relație sănătoasă, nu-i așa?...

... Sau vă plângeți pentru că vi se pare cool?... Ok dragilor, atunci fiți cool până la capăt și nu vă mai arătați jigniți când femeile vin cu atitudinea aia feministă care vă displace atât de mult. Aia cu care vă spunem că, știți, nici noi nu muncim pe nasturi, și cele mai satisfăcătoare cadouri sunt cele pe care ni le cumpărăm noi, din bănuții noștri; oricum noi singure știm exact ce vrem și de ce avem nevoie.
PS: printre altele, NU avem nevoie de plângăcioși care ne consideră o povară ;)










miercuri, 21 februarie 2018

Hide yo kids, Elsa is gay!

Am avut azi (ne)plăcerea să mă lovesc pe interneți de un articol legat de filmul de animație Frozen. Nu dau link spre el că nu merită să-i facem trafic. În mare parte, ideea era cam asta: 
Frozen este malefic, promovează homosexualitatea și să ne fie rușine că nu vedem ceva atât de evident. Elsa are puterea de a îngheța, deci e mesaj subliminal la comunitatea gay. Stă încuiată în casă, pentru că e gay. Nu e nimeni atras de ea, deci e gay. Nu vrea să-și lase sora să se mărite cu primul venit, pentru că e gay și vrea să o atragă și pe aia mică pe calea păcatului. Cântecul ei, Let It Go, e categoric despre cât de gay este ea. Iar în final, situația e salvată de Anna, o femeie, nu de „iubirea protectoare a unui bărbat”, deci CLAR e gay. Mai gay de atât nu se poate. 

Toate astea, bineînțeles, ne strică copiii, venind în contrast violent cu poveștile și basmele cele vechi, care promovau familia și iubirea protectoare a bărbatului.

O scurtă privire la aceste basme tradiționale, să vedem cum anume erau promovate familia și iubirea bărbatului salvator:
Frumoasa Adormită
Un rege bun, blând și familist convins o găsește pe frumoasa prințesă dormind în palat; o violează, lăsând-o însărcinată cu gemeni, și pleacă la regina lui. Pentru că, vedeți, el era deja însurat. Mai târziu, același rege bun, blând și familist convins își ucide soția și se căsătorește cu prințesa violată, despre care nu ni se spune dacă era sau nu încântată de acest aranjament.
Albă-ca-Zăpada
Probabil că prințesa avea și un tată, dar al naibii dacă i se simte în vreun fel prezența. Iar viitorul soț nu are nici o problemă în a lua acasă un cadavru găsit în pădure. În afară de cazul în care individul a dezvoltat la subsolul palatului său o tehnologie care să-i permită să aducă la viață o persoană moartă și criogenizată, nu văd absolut nici un motiv normal pentru ca el să fi făcut asta. Văd doar motive sinistre rău, care mă duc cu gândul la doctorul Carl Tanzler
Scufița Roșie
Bunica cea bătrână și bolnavă locuiește singură în fundul unei păduri ce colcăie de lupi. O fetiță e trimisă singură în aceeași pădure. Enough said. (tată n-are?...)
Hansel și Gretel
Doi copii sunt abandonați de părinți în pădure ca să moară de foame.
Cenușăreasa
Tatăl cel bogat nu a lăsat nici un testament prin care să-și protejeze fiica, în caz de. Despre prinț nu mai spun nimic că mă enervez. 
Ah, și mai era o versiune în care fata cea bună și cuminte îi explică surorii vitrege că ea e atât de frumoasă pentru că face baie în apă clocotită. Vă las să vă imaginați singuri urmările.
Frumoasa și Bestia
Nu, n-am de gând să vorbesc de teoria cu Sindromul Stockholm, pentru că nu se aplică aici și e o mare tâmpenie. O să menționez în schimb familia Bellei; surorile, cărora li se pare perfect normal ca ea să se sacrifice pentru bunăstarea tuturor, și mai ales tatăl, cel care a provocat toată încurcătura și apoi a stat foarte protector deoparte, cu brațele încrucișate, așteptând ca una din fete să descurce ițele problemei.

A se observa că vorbesc despre poveștile originale, nu despre filmele Disney. Aah, nu aveți chef de astea? Vreți basme autohtone? Bine, hai cu povești românești.
Povestea Porcului
Prințul rămas fără șoric îi ordonă soției să vină să-l caute, însărcinată fiind, până tocește nu știu câte perechi de cizme de fier și de oțel. Ba îi mai și leagă mijlocul cu un cerc de fier, ca să nu nască vreo șapte ani. Așa, să fie totul frumos până la capăt. Că să-i fi spus femeii de la început cum stă treaba cu șoricul era deja prea mult.
Fata babei și fata moșneagului
Moșneguțul nu prea are nici un cuvânt de spus, nici în general, nici în ce-o privește pe fii-sa. O lasă protector pe babă să-i terorizeze fata până când săraca de ea își ia lumea-n cap.
Ileana Simziana
Fata împăratului trece drept băiat ca să intre în slujba împăratului vecin, pentru că tat-su n-a avut destule oo încât să-i explice vecinului cum că el n-are băieți. La final, este transformată în bărbat pe bune și se căsătorește cu o femeie, cu numita Ileana Simziana. Chiar nu vede nimeni o problemă aici?... Eu n-am nimic cu asta, dar... nea ăla care mi-o bălăcărea pe Elsa?... Ăia de protestau la Muzeul Țăranului Român? Nu? Nimeni, nimic?...
O poveste al cărei titlu nu mi-l amintesc, dar care le pune capac la toate
Pe mine, cel puțin, știu că m-a oripilat.
Un zmeu sau altă pasăre provoacă ceva dezordine în împărăție. Împăratul scoate la bătaie fata și tronul pentru ăla care rezolvă situația. Vine ăla, un fiu de cioban; problema rezolvată. Când să-și ridice omul premiul, prințesa plânge că nu vrea, că nu poate, dar palmele părintești ale iubitorului și protectorului ei tată o calmează instant. Se face nunta, ea e mereu tristă. Într-un final, ciobanul descoperă că ea de fapt iubea pe altcineva. Amantul e legat de patru cai care fiecare o ia în altă direcție; ea e plimbată dezbrăcată prin oraș, călare de-a-ndoaselea pe un măgar, apoi decapitată. Iar ciobanul se căsătorește cu o fată de țăran, bună și harnică. The end. 

Da, avea dreptate nea ăla; toate aceste povești sunt perfect ok, promovează relații sănătoase de familie și relații sănătoase de cuplu. Elsa, regina de gheață care își iubește sora și nu e (încă) măritată este cea care dă toată această armonie peste cap. Hide yo kids folks, Elsa is gay!


*Foto: Elsa&Anna, sursa: google.com










sâmbătă, 30 decembrie 2017

New Year, new me etc

... așa încep toate discursurile de Anul Nou.
Înainte de asta, aș vrea să spun două vorbe despre anul care se încheie mâine.

2017 a fost anul debutului meu în volum propriu; acesta se numește Câinii Diavolului și cuprinde trei nuvele (Chipul întunecat al visului, Roșie ca sângele e Furia și Câinii Diavolului), inspirate în primul rând de cazul real al Fiarei din Gevaudan, dar și de atmosfera romanelor lui Dumas și Zevaco și scrierile marchizului de Sade.
Unde găsiți Câinii Diavolului:



Am publicat două povești:

  • Foșnet de mătase albă - Argos
„— Va veni şi azi, anunţă bătrînul conte Lorenzo de L’Aquila, ridicînd un deget a luare-aminte. Va păşi pe luciul străveziu al marmurei negre, în care uriaşele coloane dorice se răsfrîng stins, estompat, ca într-o apă tulbure, şi va înainta plutind ca pe nori în lumina ce se cerne roşie, spartă printre cioburi de vitralii suspendate în ferestre niciodată deschise…Va veni aşa cum a venit şi ieri. Se va opri acolo, sub tavanul înalt pînă la cer, albă şi tăcută. Parcă ar vrea să spună: ce mai faci? Ce-ai mai făcut în ultima vreme? Tot singur, în văgăuna asta de piatră, cu lupii şi viscolul? Vicleană, baborniţa. Tot frumoasă a rămas, în ciuda trecerii anilor. Părul ei, tot negru ca pana corbului, cu luciri albăstrii. Pielea ei, tot netedă, tot curată. Poate doar cu o uşoară tentă de violet, dar nu exagerat de supărătoare. Ce vrei, o întreb, pentru ce te tot oboseşti pînă aici prin zăpada asta infernală, prin aerul îngheţat care taie ca praful de sticlă?… Dar ea tace, mereu tace, stă acolo ţeapănă, cu mîinile atîrnînd din faldurile largi, albe. Şi atunci tac şi eu, deşi aş avea atîtea să-i spun...”

Citiți textul integral aici.

„― Spune-mi, Hans, vorbi ea, cât timp crezi că vom sta aici?
Bărbatul ridică din umeri. Şi lui îi pierise zâmbetul.
― Atât cât porunceşte împărăteasa…
Tânăra femeie se încruntă uşor. Încă lua totul ca pe o glumă: misiunea, plecarea propriu-zisă, raportul pe care soţul ei primise poruncă să îl întocmească. Bineînţeles, nu putea fi decât o glumă, un pariu pe care Hans îl pierduse; o toană de moment a împărătesei. Klaudia se hotărâse să privească totul ca pe o aventură despre care avea să le povestească mai târziu prietenelor, poate la masa de Crăciun. Iar locurile în care se găseau erau încântătoare!… Totuşi, locurile acelea încântătoare se aflau departe, prea departe de oraş; nici diligenţa nu venea până acolo.
― Nu te nelinişti, draga mea. Nu trebuie decât să fac nişte cercetări legate de acele poveşti stupide și după aceea să trimit constatările la Viena. Te asigur că voi termina repede, pentru că nu sunt foarte multe de spus. Deja am oarece bănuieli…

„Acele povești stupide” erau niște zvonuri care umpluseră de curând întreaga Vienă, ajungând din hanurile lăturalnice, frecventate de soldați, până în apartamentele Mariei Theresia de Habsburg. Dacă oamenii de rând preferau să râdă la auzul unor astfel de relatări bizare, împărăteasa găsise de cuviință a se arăta oripilată.
La periferia estică a imperiului, în provincia Banatului de Timișoara, aveau loc unele întâmplări stranii. Sau, cel puțin, așa fuseseră explicate acele ritualuri neobișnuite efectuate pe înserat, în cimitirele satelor mărginașe din zonele montane. Oamenii locului erau grozav de superstițioși, se spunea; aveau mare teamă de spiritele rele și de unele entități înfricoșătoare, venite de pe lumea cealaltă pentru a-i tulbura…
‒‒ Îți vine să crezi, dragă colega? spunea printre hohote eminentul doctor Leopold Müller, în vreme ce turna vin în pahare. Nefericiții aceștia își dezgroapă morții după o perioadă de timp, pentru a cerceta starea în care se găsesc cadavrele!…”

Citiți textul integral aici.

Am răspuns la niscaiva interviuri - multe mulțumiri Cezarina Nicolae, Alexandru Lamba și Ștefan Decebal Guță! :) 
Am cunoscut oameni extraordinari care m-au sprijinit și încurajat nesperat de mult (la voi mă uit, Daniel Timariu și Lucian-Vasile Szabo! - Mulțumesc!)
Am ajuns la festivalul AntareSFest din Brașov, unde am întâlnit și reîntâlnit oameni minunați. Nu îi înșir aici pe toți, mi-e teamă să nu uit pe cineva, dar vă știți voi care sunteți: voi - organizatori, editori, scriitori, cititori, prieteni vechi și noi - voi toți! Repetăm figura la anul, asta e o promisiune!

Și acum, regretele... 
Am citit prea puțin. Am călătorit prea puțin. Am scris în alt ritm decât cel pe care mi l-am propus.
Din motive ce nu țin de voința mea, nu am ajuns nici la Final Frontier, nici la Bookfest, nici la Gaudeamus, nici la alte festuri literare. De cele muzicale nu mai vorbesc...
Cel mai crunt: e anul în care ne-am pierdut regele. Cristian Tudor Popescu spune că preferă republica, pentru că doar în republică aflăm cine suntem. Da, am văzut cine suntem; ne-am privit monstruosul chip în față vreme de 70 de ani. Și acum, ce? Rămânem la nivelul ăsta, când ȘTIM că se poate și altfel?... Întreb și eu; întrebare retorică a unui om oarecare, sătul să tot vadă și audă aceleași promisiuni deșarte, venite de la aceiași indivizi...

Pentru 2018:
Nu fac planuri; planurile mereu au prostul obicei de a se da peste cap când ne e lumea mai dragă.
Dar:
  • Imperiul de Sticlă e gata. Scris, cizelat, pregătit. Numa' zic.
  • Alte scrieri - în lucru, aproape terminate sau necesită revizuiri și modificări. O să vorbesc despre ele la momentul potrivit.
  • Voi merge la cel puțin trei festuri literare; Final Frontier e primul. Celor care vreți să ne vedem: voi fi acolo. Celor care vreți să mă evitați: voi fi tot acolo. 
  • PROMIT SOLEMN și cu mânuța pe inimioară să scriu mai des pe blog. OK? OK!

În rest, sănătate. 
Trăiți, simțiți, iubiți; viața e prea scurtă pentru regrete. Forța fie cu voi!