miercuri, 18 octombrie 2017

"De ce n-au vorbit atunci...?"

E întrebarea pe care o aud peste tot de când a izbucnit scandalul de la Hollywood cu Harvey Weinstein. Şi nu doar cu el, ci şi cu producătorul acuzat de Reese Witherspoon. Şi cu regizorul acuzat de Bjork. Şi cu gimnastul acuzat de Tatiana Guţu. Şi cu alte personaje la fel de sinistre care au abuzat într-un fel sau altul de autoritatea funcţiei lor şi/sau de forţa fizică pentru a obţine nişte bucurii. "De ce n-au vorbit atunci? De ce n-au făcut nimic, de ce n-au murit cu ei de gât? De ce se trezesc să vorbească acum, după douăj' de ani, după ce au profitat de situaţie? Ce mai vor acum, când sunt celebre, bogate şi puternice?"
Chiar aşa, ce mai vor? De ce n-au vorbit atunci când erau nişte copile de 16-17-20 de ani, anonime, fără susţinători, fără martori, când ar fi fost cuvântul lor, nişte nimeni, împotriva cuvântului marelui producător, un individ puternic şi influent, cu o echipă zdravănă în spate care ştia, dar tăcea, care vedea totul, dar îl acoperea...? De ce vorbesc acum, când sunt cineva, când au un prestigiu, au fani în întreaga lume şi, mai mult, se au unele pe altele ca să se susţină reciproc?
Şi nu sunt doar femei; au ieşit şi bărbaţi la înaintare ca să se plângă de diverse căcaturi pe care au fost siliţi să le îndure.
Nu îi cunosc pe aceşti oameni, nu aş putea să garantez pentru caracterul şi moralitatea lor. Unele din poveşti chiar sună ca şi cum ar fi cusute cu aţă albă; să fim serioşi, nu te duci pur şi simplu singură în camera de hotel a unui individ pe care nu-l cunoşti (deşi parcă nici asta nu ar trebui să provoace la ceva necuviincios... Din mărturii reiese că fetele mergeau acolo convinse că vor discuta afaceri, că vor semna un contract sau vor primi un scenariu şi erau mereu însoţite de membri ai echipei individului, care membri întorceau pur şi simplu capul când el se apuca să se manifeste). Nu te angajezi într-o relaţie de durată cu individul care cică te-a violat. Şi se cam ştie că sunt multe domniţe de-astea, aspirante la actorie şi la lumea scenei în general, dispuse să facă multe compromisuri pentru a ajunge celebre. La urma urmei, am întâlnit şi eu "copile" de 18 ani care se miorţăiau că nu le susţine nimeni şi făceau pe delicatele, şi când colo comiteau tot felul de nefăcute. Dar poate greşesc; nu am fost acolo, ca să văd ce şi cum s-a întâmplat, aşa că nu e treaba mea să judec. Nu despre moralitatea acestor actori vreau să vorbesc.
Vreau să vorbesc despre atitudinea celorlalţi, a noastră, faţă de o anume situaţie prezentată. Vreau să vorbesc despre acel "de ce n-au vorbit atunci????"
Permiteţi-mi să vă spun o poveste. Fără lacrimogene şi haştegmitu. Doar fapte.
Aveam 16 ani, mă întorceam de la şcoală; din senin, un individ m-a înghesuit într-un colţ şi a început să îşi frece mădularul de mine.
Atât.
Vă mai spun una?...
Tot aproximativ aceeaşi vârstă, tot venind de la şcoală; un alt individ s-a lipit de mine şi mi-a băgat o mână în fund. Nu, nu mi-a pus-o pe fund (nu că asta ar fi fost mai ok sau mai acceptabil), ci ÎN fund. Între fese, între coapse. Înţelegeţi voi.
Cunosc întrebările care ar urma:
"Cu ce erai îmbrăcată?"
Păi... cu blugi (nu de tip skinny, nici cu talie joasă) şi tricou (lărguţ. Nu purtam chestii mulate sau decoltate la şcoală, şi nici în general). Cam asta era "uniforma" mea la vârsta respectivă; blugi şi tricou vara, blugi şi pulover iarna. Vă asigur, nu eram provocatoare prin absolut nimic.
"De ce n-ai ţipat? De ce nu te-ai apărat?"
Ştiu că pare greu de crezut, dar pur şi simplu am înţepenit de groază. Şi amândoi indivizii aveau nişte mutre tipice de "domni respectabili", nu puteam asocia figura lor cu ceea ce făceau. Îmi era ruşine mie de ceea ce făceau ei, îmi era ruşine să le atrag atenţia că, scuze, domnu', dar penisul tău e lipit de şoldul meu; mâna matale cam sapă în mine. Da, am făcut karate vreme de 5 ani, dar antrenamentele nu m-au pregătit pentru astfel de situaţii. În plus, nu am excelat niciodată la acest sport sau la altul, nu-mi stă în fire să lovesc pe cineva şi nici de forţă fizică nu dispun. Vreţi să ştiţi ce am făcut? Am încercat să blochez imaginile alea şi să mă detaşez de corp, pe principiul nu sunt aici, nu mi se întâmplă mie.
"Ai spus cuiva?"
Nu. Nu am spus nimănui. Poate unei prietene şi cam atât.
"PĂI ŞI DE CE DRACULUI N-AI VORBIT ATUNCI???"
Păi hai să vă spun, dragii mei, de ce dracului n-am vorbit atunci.
Nu am vorbit atunci pentru că mizeriile astea s-au întâmplat ziua în amiaza mare, în autobuz, pe una din cele mai circulate rute din Timişoara: Calea Şagului. Nu am vorbit atunci pentru că, în momentul în care s-au întâmplat, toată lumea din jur s-a întors cu spatele şi nimeni n-a ştiut, n-a văzut nimic. N-am vorbit atunci pentru că mă simţeam murdară, mă simţeam ca ultima cârpă, tot ce voiam era să se deschidă pământul şi să mă înghită. N-am vorbit atunci pentru că ştiam că aveau să urmeze întrebările înşirate mai sus şi deja eram sigură că făcusem eu ceva ca să provoc toate astea, nu aveam nevoie şi de interogatorii acuzatoare. N-am vorbit atunci pentru că, mă gândeam eu, dacă nu pomenesc de asta va fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat; va fi ca un vis urât pe care îl voi uita peste o vreme.
De asta n-am vorbit atunci. De toate astea. Aveam 16 ani şi mintea plină de poveşti cavalereşti cu prinţi care intervin mereu ca să salveze domniţele la ananghie. Am fost o domniţă la ananghie, într-un spaţiu public şi plin de lume, şi nu a intervenit nimeni; toţi cei prezenţi s-au făcut că plouă, deşi VEDEAU ce se întâmpla.
Nu, nu vreau compasiune, nu vreau să stârnesc lacrimi. Sunt doar furioasă. Furioasă pe rahatul ăsta de educaţie care este promovat şi pe rahatul ăsta de mentalitate de doi lei cum că, dacă păţeşti ceva, tu ai căutat-o, tu ai vrut-o, tu ai provocat-o, nişte porcării care ţi se bagă în cap de mic. Mă întreb: chiar nu-i spune nimeni plodului din dotare un "bă copile, nu e ok să o apuci pe Măriuţa de ţâţuci sau pe Gigel de cocoşel"?... Sau, şi mai bine, un ferm "auzi, tipule mic... dacă te atinge careva aiurea, în secunda doi vii la mine şi îmi spui, şi mergem împreună de mânuţă la poliţie să rezolvăm situaţia!"?
Şi astea două nu au fost singurele dăţi în care am păţit ceva neplăcut sau scârbos, că doar ce dracu', sunt femeie, arăt într-un fel, adică e normal să primesc complimente pe stradă, nu?... Palme peste fund, apucări de mână sau de talie sau de piept aşa, pe nepusă masă, indivizi care îmi aţin drumul sau vin prea aproape de mine ca să mă întrebe de ce nu zâmbesc, de ce "păpuşa" sau "prinţesa" nu le dă un pupic sau o m**e... De-astea drăguţe, obişnuite şi general acceptate. Dar nah, cele două descrise mai sus ar fi cele mai relevante.
A fost şi un episod în care am vorbit la vreme despre ce am păţit; "bunul amic" căruia i-am împărtăşit problema mi-a spus că eu sunt de vină, eu am provocat situaţia. Probabil printr-un zâmbet, probabil prin faptul că am fost prea amabilă, probabil că eu i-am dat de înţeles individului că aş fi interesată de el. Probabil pentru că n-am fost destul de vehementă şi agresivă şi isterică. Nu contează, ideea era că eu eram de vină. Nu ăla, pentru că era un psihopat şi nu înţelegea ideea de "NU". Deci nu era destul că eram cumplit de speriată şi chiar aveam nevoie de un ajutor concret, acum trebuia să mă simt şi vinovată pentru că EU am declanşat toată situaţia prin faptul că respir, trăiesc şi fac umbră pământului. Şi, colac peste pupăză, toţi cei care m-ar fi putut ajuta prin mărturii s-au dat pur şi simplu la fund în momentul în care le-am cerut să vorbească oficial, la poliţie. De unde rezultă că la poliţie nu s-a rezolvat nimic, în ciuda bunăvoinţei agentului respectiv.
Uite de asta, dragii mei, nu vorbeşte nimeni "atunci". Pentru că nu are susţinere şi nu are cu cine. Şi pentru că prima reacţie pe care o primeşte nu este mult-aşteptatul "mama lui de dobitoc împuţit, hai cu nemernicul la poliţie şi să-i rupem capul (figurat vorbind) ca să se lecuiască", ci acele acuzatoare "dar unde erai, ce ai făcut, ce-ai zis, cu ce erai îmbrăcat/ă?"...
De asta.



duminică, 9 aprilie 2017

Mulțumiri

Volumul meu de debut, Câinii Diavolului, este disponibil pentru comandă pe site-ul editurii Tritonic.

Multe mulțumiri editurii Tritonic; mulțumiri domnilor Michael Haulică și Bogdan Hrib, care m-au pus la treabă și au făcut posibilă apariția acestei cărți.

Mulțumiri celor care s-au implicat în organizarea lansării de la Timișoara: librăria La Două Bufnițe, dl Bogdan Hrib, dl Daniel Vighi, dl. Robert Șerban, și felicitări autorilor Daniel Timariu și Lucian Vasile-Szabo, pentru lansarea volumelor Tenebre, respectiv Iubita de la miezul nopții. Mi s-a spus să nu-mi cer niciodată scuze pentru emoții. OK, nu-mi voi cere scuze pentru emoții și pentru eventualele bâlbe; voi spune doar că a fost o plăcere și o mare onoare să mă aflu alături de domniile-voastre!
Mulțumiri celor care au prezentat Lupii la București în absența mea, în cadrul evenimentului Final Frontier: dl Michael Haulică și dl Alexandru Lamba.

Mulțumiri oamenilor care mi-au fost alături la lansare.
Mulțumiri oamenilor care mi-au fost și îmi sunt alături zi și noapte, fizic sau virtual, cu cuvântul, fapta sau gândul; aceiași oameni care se țin de capul meu să scriu înainte și îmi amintesc mereu că mai am multe povești de spus. Într-adevăr, dragii mei, acesta e doar începutul :)

Deocamdată, Lupii aleargă liberi. Ieșiți la vânătoare și prindeți-i pe toți!



Go to W3Schools!






duminică, 19 martie 2017

And so it begins












Nu ştiu în ce măsură poate fi luată în serios activitatea mea literară de până acum. Ce e drept, am publicat mai multe texte de factură dark fantasy în reviste online şi în două antologii pe hârtie, am câştigat două premii pe care nu sunt sigură că le merit şi am vorbit în repetate rânduri, probabil pe un ton prea exaltat şi prea sigur, despre romanul la care lucrez de ceva vreme.
Privind în urmă, văd texte pe care, acum, le-aş scrie altfel. Văd texte pe care îmi doresc să nu le fi scris, pentru că au fost doar o zvâcnire de moment şi nu mă reprezintă. Văd texte care ar fi fost mai bine să rămână doar ale mele, pentru că au fost o joacă, un exerciţiu, nu neapărat ceva cu perspectivă şi finalitate. Nu în ultimul rând, văd texte pe care le-aș dezvolta în ceva mai solid.
Să nu se înţeleagă că regret ceva; fiecare poveste pe care am scris-o este o bucată din mine şi a însemnat ceva la un moment dat. Cel mai important, fiecare poveste scrisă a fost un pas înainte.

Cât despre roman, se scrie; va veni şi rândul lui. Există idei şi pentru un al doilea roman, dar şi pentru o serie de povestiri Fantasy-SF; voi vorbi despre toate acestea la momentul potrivit.

Consider că un scriitor este scriitor pe bune în momentul în care îşi ţine în mâini propriul volum. Despre asta vreau să vorbesc acum.
Despre Câinii Diavolului, volumul meu de debut.

Este vorba despre trei nuvele a căror acţiune se petrece în Franţa anilor 1660-1670; menţionând spaţiul şi timpul, fac trimitere, bineînţeles, la cazul misterioasei Fiare din Gevaudan, un moment real și întunecat din istoria Franței care nu a fost explicat nici până în zilele noastre.
Totul a început în iunie 1764, când o fiară neobișnuită a început să terorizeze regiunea Gevaudan din sudul Franței. Un lup, s-a spus, dar nu tocmai lup; era mare cât un vițel bine hrănit, cât un măgar, aproape cât un cal. Blana lui era roșcată și tărcată cu negru, ca la tigri, dar botul era lung, ca de ogar, iar urechile mici și ascuțite. Ucidea vite și tineri păstori, în mare parte femei și copii. Nu se temea de câini, nici de oameni, nici de arme; nu se temea de nimic. După o lungă și obositoare vânătoare ce a durat trei ani, fiara a fost ucisă, în final, când Jean Chastel a împușcat-o cu un glonț de argint. Trupul ei împăiat a fost expus în castelul marchizului d'Apcher, apoi la palatul Versailles.
Conform raportului autopsiei, care s-a păstrat, se poate presupune că ar fi fost vorba despre un animal exotic scăpat de la un circ, o hienă sau un hibrind dintre câine și lup; o altă teorie spune că, de fapt, era un câine mare, antrenat să ucidă. Însă este greu de crezut ca un simplu animal, din carne și oase, să provoace atâta panică. Parcă am fi tentați, totuși, să acceptăm supranaturalul, nu-i așa?...


După cum am spus mai sus, Câinii Diavolului este o miniserie ce cuprinde trei nuvele: Chipul întunecat al visuluiRoșie ca sângele este Furia și Câinii Diavolului. Veți pătrunde, împreună cu ducele Julien de Roanne și căpitanul du Jammel, în Pădurea Șoaptelor, pe urmele unei creaturi sângeroase, și veți vedea cum vânătorul devine vânat. Veți păși pe coridoarele castelului Beyssac în compania frumoasei prințese Odille de Montmorency. Veți alerga pe străzile Parisului, alături de patru cavaleri curajoși, hotărâți să răzbune o crimă monstruoasă.

Vă invit, deci, să parcurgeți aceste povești, să faceți cunoștință cu câteva personaje (zic eu) interesante și să le însoțiți la o mare vânătoare de lupi. Sau poate că nu sunt tocmai lupi...

După cum bine știți, Sire, suntem cu toții oameni încercați, botezați cu foc și plumb. Însă trebuie să vă mărturisesc: ne este frică. Ne este frică de umbrele mișcătoare ce tremură în colțul ochiului și dispar atunci când întoarcem capul spre ele. Ne este frică de foșnetele din noapte ce se sting atunci când sărim din coșmaruri tulburătoare cu armele în mâini, urlând spre Beznă.
   Fiara ne pândește - din umbră, din ceață - cu colții ascuțiți lucind albi printre negurile ce ne înconjoară tăcute. Uneori, se arată. La mare distanță, și numai pentru o clipă. Ne privește de departe cu ochi de foc, adulmecându-ne spaimele, oboseala, neliniștea, apoi dispare, topindu-se în întunecimile dese. Mă întreb dacă este, într-adevăr, ceea ce căutăm, sau doar un joc de lumini, o imagine incertă născocită de mințile noastre cele atât de tulburate...”

sâmbătă, 31 decembrie 2016

Concluzii

Câteva cugetări, în așteptarea petrecerii de Revelion.
În mod normal, la sfârșit de an ar trebui făcut un bilanț. Bilanțul meu ar arăta cam așa:
- am reușit să împart un roman cu acțiune relativ simplă în trei părți oarecum complicate, care mi-au dat foarte multă bătaie de cap până le-am prins firul. Asta e, omul simte nevoia să își complice inutil existența. Partea bună e că acum personajele au consistență, acțiunea e complexă și... e aproape gata.
- am terminat nuvela Imperiul de sticlă.
- am reușit să fac rost de seria Cavalerii Pardaillan.
- am văzut o revenire spectaculoasă pe scenă a celor de la Magica. Aștept album nou.
- am văzut Lupu' cel Rău pentru prima dată în concert. A fost demențial!
- am avut deosebita plăcere să îi văd din nou în concert pe tunisienii de la Myrath, de data asta alături de trupa bucureșteană StoneLight. 
- am plâns cu sughițuri (iar...) la Norma, Boema, Traviata, Turandot. Am râs la Nunta lui Figaro, Contesa Maritza, Silvia. 
- am cunoscut oameni faini, am revăzut prieteni vechi, am râs și am plâns alături de oameni dragi.
- m-am mutat.
- mi-am luat o pisică. Un motan, de fapt. E mare, negru și destul de afectuos. Încă învățăm să ne acomodăm unul cu altul, dar suntem pe drumul cel bun.
- am aflat că sunt alergică la ambrozie, praf și ceva polenuri. Am rămas alergică la prostie, ipocrizie, superficialitate, roz strălucitor și muzică proastă. Cu blănița de animal încă nu am probleme, ceea ce e bine.
- am aflat, încă o dată, care îmi sunt adevărații prieteni. 
Nu cei care mă asigură de o sută de ori că suntem prieteni și apoi dispar ca măgarii în ceață, după ce nu le mai sunt de folos. 
Nu cei care fac ceva pentru mine, deși eu nu le-am cerut niciodată nimic, și apoi îmi scot ochii cu asta. Urăsc acest lucru și îl taxez de fiecare dată, la oricine, chiar și la membrii familiei mele. Dacă vrei să faci ceva pentru mine, îți mulțumesc. Voi face tot posibilul să mă revanșez atunci când voi avea posibilitatea. Dacă îmi amintești de acel ceva ca să îmi aduci reproșuri, te voi disprețui.
Nu cei care îmi pretind încredere necondiționată, dar ei nu sunt dispuși să îmi acorde aceeași încredere necondiționată, ba chiar îmi spun în față că vor fi atenți la comportamentul meu, la cei cu care discut, la tot ceea ce fac și că vor verifica în încă zece surse tot ceea ce spun. Încrederea chiar se câștigă cu greu și cu multă muncă, rare sunt cazurile când un om inspiră pur și simplu încredere și poți să iei de bun orice spune sau face. Vrei să am încredere totală în tine, va trebui să îmi acorzi aceeași încredere totală și să mă tratezi ca pe un egal. Nu, comportamentul de plod râzgâiat care n-a primit bomboane în secunda doi și faze ca „dacă te joci cu ăla eu nu mă mai joc cu tine” nu ajută.
Nu cei care mă tratează cu eject pentru activitatea (sau lipsa ei) de pe facebook. Hai să ne revenim, facebook nu înseamnă viața reală! Iar celor care chiar confundă facebook cu viața reală: îmi pare rău de voi. 
Nu cei care îmi bagă acele texte cu „prietenii adevărați nu trebuie să vorbească zilnic” atunci când îi atenționez că s-au distanțat, că răspund rece și monosilabic sau chiar răutăcios, iar mai târziu admit că, într-adevăr, s-au distanțat, în speranța că dracu știe ce se înțelege din asta. Apoi dau și block, pentru că se tem de o confruntare și, deci, nu vor să audă o replică la delirul lor. Într-adevăr, prietenii adevărați nu vorbesc zilnic, dar atunci când o fac, au discuții consistente, de la suflet la suflet, nu se ceartă pe teme cretine și apoi o dau în reproșuri și caracterizări care nu au legătură cu nimic. Și când au o nemulțumire sau o nelămurire legată de comportamentul prietenului, COMUNICĂ :)
Nu. 
Prietenii mei sunt oamenii aceia care ȘTIU că sunt alături de ei întotdeauna, la bine și la rău, fără să fie nevoie să îi asigur la nesfârșit în legătură cu asta, fără să aibă nevoie de confirmarea prieteniei mele printr-un like pe facebook. Ei ȘTIU că nu e nevoie decât să dea un semn, și voi fi acolo pentru ei. La rândul lor, și ei sunt alături de mine, și nici ei nu trebuie să îmi demonstreze asta prin activitatea lor de pe facebook. În final, naiba să-l ia de facebook. Prietenia se întâmplă acolo, afară, în viața reală, nu pe facebook.
Prietenii mei emană căldură și lumină. La fiecare întâlnire, reală sau virtuală, se vor purta ca și cum ultima noastră întâlnire ar fi fost ieri, chiar dacă nu ne-am mai văzut sau nu ne-am mai vorbit de ani.
Când lipsesc o vreme sau dau impresia că mă distanțez, primul lucru pe care prietenii mei îl vor întreba este „Ești bine? E totul în regulă?”, nu vor aduce un reproș cum că nu le-aș fi prietenă adevărată pentru că nu am distribuit nu știu ce pe același facebook sau pentru că nu am răspuns la un mesaj. Iar eu fac exact la fel atunci când un prieten drag lipsește din peisaj pentru mai multă vreme.
Prietenii mei se bucură alături de mine, plâng alături de mine, înjură alături de mine, iar eu fac la fel pentru ei. Pentru că avem empatie unii față de alții și așa e normal, chiar dacă nu ne plac aceleași lucruri, chiar dacă nu împărtășim aceleași păreri în legătură cu diverse, chiar dacă ceea ce îi afectează direct pe unii nu îi afectează în nici un fel pe alții.
Prietenii mei știu că între oameni există diferențe și că tocmai aceste diferențe ne fac unici și speciali.
Prietenii mei știu să savureze o discuție sănătoasă în contradictoriu, ascultă argumentele mele, le expun pe ale lor în timp ce eu îi ascult pe ei, acceptăm cu toții că nu există un adevăr absolut, ci fețe diferite ale aceleiași probleme, după care we all agree to disagree, tragem un râs pe cinste și tragem și o bere, așa cum e normal între prieteni.
În final, niște sfaturi banale, dar perfect adevărate și testate pe pielea mea: Fii atent la felul în care prietenul tău vorbește despre alții; așa le vorbește și altora despre tine. Fii atent la felul în care prietenul tău îi tratează pe cei care nu-i mai sunt prieteni, exact așa te va trata și pe tine. Fii atent la felul în care prietenul tău reacționează la bucuriile și tristețile tale, astfel vei afla ce valoare ai în ochii lui. Nu plânge după prietenii pe care i-ai pierdut; prietenii nu se lasă pierduți, pur și simplu. Poți să pierzi doar chestii, în nici un caz prieteni.

Dar, destul cu astea. Hai să ne pregătim pentru petrecerea de Revelion și pentru intrarea într-un an bun. Vă doresc tuturor fericire și împliniri. Fiți nebuni, râdeți mult, deschideți bine ochii, gustați viața din plin. La mulți ani!









marți, 27 decembrie 2016

Anunț



Se pare că am fost exclusă de pe paginile Dublu Tăiș, fără să fi fost anunțată în prealabil, deși am avut și eu o contribuție la acest proiect (copertele, așa bune sau proaste cum sunt, și nuvela Chipul întunecat al visului).

În consecință, voi considera și eu că proiectul Dublu Tăiș nu mă mai reprezintă în nici un fel.

Nuvela Chipul întunecat al visului, bineînțeles cu unele corecturi și adăugiri, va fi publicată în altă parte.

luni, 12 decembrie 2016

Nealegeri

Am fost întrebată de unde atâta uluială, revoltă, dezgust împotriva rezultatelor; doar era previzibil. Doar nu mă așteptam la alt rezultat, nu?
Ei bine, tocmai asta e problema: BA DA, mă așteptam la alt rezultat. Eram CONVINSĂ că va fi un alt rezultat. Se întâmplă că, după evenimentele de anul trecut, am foarte mari pretenții de la oamenii din jurul meu. Anul trecut, mii de oameni revoltați au ieșit pe străzi și, în numele unor tineri care au murit complet aiurea, din cauza neglijenței autorităților și a eternului „hai că merge și așa”, au răsturnat un guvern corupt. Asta m-a făcut să sper că lucrurile pot sta altfel. M-a făcut să sper că avem, într-adevăr, acea vână de care e nevoie pentru a le aminti aleșilor că ei sunt în slujba noastră, și că noi avem dreptul să îi sancționăm atunci când nu lucrează pentru noi; că suntem în stare să ne strigăm nemulțumirile acolo, afară, nu pe facebook. Că vrem să fim reprezentați de oameni onești, capabili, puși pe făcut treabă... Și da, după aceste evenimente, după aceste revelații, sunt crunt dezamăgită să văd că aceia pe care i-am dat jos anul trecut au fost acum aduși înapoi prin vot, cu o majoritate zdrobitoare! Dar hai să nu vorbim despre rezultate. La urma urmei, teoretic vorbind, asta a fost dorința alegătorilor, iar democrația ne permite să avem păreri diferite și să le exprimăm cu glas tare. Este dreptul nostru, al tuturor. Sunt sigură că fiecare om care a intrat într-o cabină de vot pe data de 11 decembrie a avut motivele lui să pună ștampila pe o anume siglă și nu pe alta.
Hai să nu vorbim despre rezultate. Hai să vorbim despre atitudine.
Nu mă revoltă atât rezultatele, cât procentul celor ieșiți la vot: mai puțin de 40%. Nu mă interesează ce vârste au avut alegătorii, ce posturi de televiziune urmăreau, ce muzică ascultau. Mă interesează faptul că au fost sub 40%. Ceilalți de peste 60% unde au fost?
Nu mă dezgustă atât partidul câștigător, cât pasivitatea și resemnarea celor care nu au mișcat un deget ca să împiedice dezastrul, în ideea că „oricum nu contează, nu se va schimba nimic”.
Pasivitatea, într-adevăr, nu a schimbat niciodată nimic.
Nici o revoluție nu a început cu o ridicare din umeri.
De asta nu se schimbă nimic, pentru că ridicăm din umeri și permitem ca lucrurile să rămână exact așa cum sunt!
Nu sunt uluită că harta e roșie; sunt uluită de nepăsarea, ironia, sarcasmul afișate de elite, de cei educați, de cei care ar trebui să se arate cei mai revoltați, cei mai scârbiți, cei mai uluiți.
Pentru că, în final, aici e problema: educația.
Cred cu tărie în faptul că oamenii pot fi educați, dacă li se oferă modelele potrivite și un mediu fertil. De aceea, mă aștept ca elitele, intelectualii, oamenii educați, oamenii cu un dram de cultură și bun-simț să iasă la înaintare într-un mod ceva mai evident și mai agresiv. Ei sunt primii a căror inteligență este insultată de astfel de situații; din tabăra lor aștept să văd revoltă și dorință de schimbare.
Dar, nu. Ei sunt primii resemnați. Ei sunt primii care adoptă o atitudine pasivă. Ei sunt primii care îi tratează cu o ironie (cred ei) fină pe cei care se arată nemulțumiți de faptul că ăia care ne iau la mișto de atâta vreme, care ne cer să îi lăsăm în pace cu Constituția, care ne amintesc că legile au fost votate de Parlament și tot Parlamentul le poate schimba, care ne râd în față când sunt dovediți ca infractori și li se face dosar penal, care se agață de imunitate, ăia, zic, au fost iar cocoțați acolo în vârf, ca să ne scuipe în cap de la înălțime.
Și, în final, chiar dacă nu vrem să recunoaștem: noi toți suntem de vină.
Noi suntem de vină că nu știm, NU VREM să știm ce înseamnă cu adevărat democrația, ce înseamnă să fim niște buni cetățeni, ce înseamnă să ne educăm în spirit civic și să ne asumăm propriul viitor. Ne convine condiţia de servilism, de spinare plecată, de mici şi proşti care trebuie duşi de mânuţă. Aşteptăm să vină guvernul şi cu preşedintele să ne facă, să ne dea, să ne măture în curte şi să ne cureţe şanţul din faţă.
Noi suntem de vină că la conducere ajung tot felul de ciudați, și nu numai că ajung, dar rămân acolo, deși îi vedem clar că își bat joc de noi, că sunt analfabeți, că sunt inculți, că uneori sunt infractori dovediți.
Noi suntem de vină că permitem. Permitem să fim manipulați, duși de nas, tratați ca niște sclavi pe plantație, deși ei sunt în slujba noastră, nu noi în slujba lor, noi le plătim salariile, pensiile, pensiile speciale, excursiile în străinătate etc, nu ne fac ei nouă favoruri.
Noi suntem de vină că stăm în case și ne rățoim cu Caps Lock pe facebook, în loc să mergem acolo, afară, și să spunem tare ce nu ne convine.
Uitați-vă la cei adunați la Standing Rock; au ieșit pe o vreme cumplită, au suportat frig, gloanțe de cauciuc, tunuri de apă, bătăi, umilințe, dar nu s-au mișcat de acolo până nu au primit ce au vrut. Așa se face treaba. Ei au reușit. Noi, pe când?








sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Nu, nu ai voie

Nu ai voie să justifici violul şi agresiunea sexuală, spunând că "mi-am căutat-o".
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că am purtat o rochie scurtă sau o bluză mulată.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că ţi-am răspuns la salut şi ţi-am zâmbit.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că "te-am încurajat" prin tonul prietenos al conversaţiei.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că mă aflam într-un anume loc, într-un anume moment.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că, în general, prefer compania bărbaţilor.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că am acceptat să beau un pahar de vin cu tine şi ţi-am permis (sau te-am rugat) să mă conduci acasă.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că "te-am provocat" prin prezenţa mea. Şi prostia ta mă provoacă să îţi sparg faţa, şi totuşi nu o fac.
Iar pentru magnificii care acţionează în grup, şi apoi dau vina pe EA:
- faptul că "nu e fată cuminte" nu e treaba ta. Ţie ţi-a zis NU, deci TU nu ai voie la ea. Nici tu, nici amicii tăi. Animalelor.
- faptul că "oricum e prostituată" nu e treaba ta. Înainte de toate, e fiinţă umană, la fel ca tine. Iar ţie ţi-a zis NU, deci TU nu ai voie la ea. Nici tu, nici amicii tăi. Chiar dacă aveţi o tonă de bani. Bestiilor.
- faptul că "a avut o fantezie şi a vrut cu trei" nu e treaba ta. Ţie şi-a zis NU. Tu nu eşti unul dintre cei trei. Şi categoric fantezia ei nu includea un câmp îngheţat, în plin sfârşit de noiembrie.
Cât despre cei care le găsesc scuze acestor inşi defecţi şi acuză victimele: sunteţi la fel de vinovaţi ca cei care au comis-o. Se numeşte complicitate.

De asemenea:
Nu ai voie să justifici hărţuirea, spunând că "eu am vrut-o".
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că mi-a fost milă de tine şi nu te-am trimis la dracu.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că ţi-am răspuns ocazional la câte un mesaj.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că ţi-am permis să iei loc lângă mine în bar.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că ţi-am permis să te alături găştii mele la un concert sau la un film.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că nu am folosit un ton destul de dur când ţi-am zis să ieşi afară din taxi-ul meu.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că felul meu de-a fi lasă loc la interpretări.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că nu mi-am lăsat amicii să îţi tragă o mamă de bătaie.
Javră.

Tot aşa:
Nu ai voie să mă loveşti, spunând că "am meritat-o".
Nu ai voie să îmi spui că am meritat-o pentru că nu m-am ridicat la nivelul standardelor tale.
Nu ai voie să îmi spui că am meritat-o pentru că nu ţi-am făcut mâncarea preferată, pentru că n-am avut chef să spăl vasele în secunda 2, pentru că am decis să las pe mâine curăţenia. În fond şi la urma urmei, ai şi tu două mâini. Îţi place să mănânci, trebuie să ştii să găteşti, indiferent de sex. Îţi place curăţenia, trebuie să ştii să speli/freci/cureţi/aspiri, indiferent de sex. Îţi place să te îmbraci frumos, trebuie să ştii să îţi aranjezi hainele, indiferent de sex. Vrei ceva ACUM, ai şi tu două mâini: fă-ţi. Nu, nu ai voie să mă loveşti nici când îţi spun toate astea.
Nu ai voie să mă loveşti pentru că ţi-am vorbit cu un ton care ţie nu-ţi place.
Nu ai voie să mă loveşti pentru că tac-tu ţi-a spus că "femeia trebuie bătută, ştie ea de ce".
Ai voie să mă loveşti doar dacă te lovesc eu prima. Doar atunci.

Şi:
Nu ai voie să îmi spui că nu pot, pentru că sunt fată.
Nu ai voie să îmi spui că nu pot să port albastru, pentru că sunt fată. E culoarea mea preferată.
Nu ai voie să îmi spui că nu pot să ridic un bolovan de 50 kg, pentru că sunt fată. Poţi să-mi spui că nu pot să-l ridic pentru că am EU 50 de kg şi, deci, nu am forţă suficientă. Nici tu nu poţi să-l ridici dacă ai înălţimea şi greutatea mea.
Nu ai voie să îmi spui că nu pot să fac o tură de creastă în Piatra Craiului, pentru că sunt fată. Poţi să îmi spui că nu pot să o fac (acum) pentru că nu am antrenament. Nici tu nu ai putea, în cazul ăsta.
Nu ai voie să îmi spui că nu pot să practic o meserie, pentru că sunt fată. Poţi cel mult să îmi spui că nu pot, pentru că nu am pregătirea necesară. Nici tu nu poţi fi chirurg, dacă nu ai studiat medicina.
Nu ai voie să îmi spui că TREBUIE să am o anumită atitudine, pentru că sunt fată. Atitudinea mea depinde de tine. În general, se spune că sunt de treabă. Dacă mă port ca o scârbă cu tine, probabil că problema e la tine.
Nu ai voie să îmi spui că eroii mei TREBUIE să fie domniţe feminine şi delicate, pentru că sunt fată. Ştii ce? Mi-e scârbă de acele personaje plângăcioase, mereu victime, mereu răpite, mereu ciuca bătăii pentru toată lumea. Scuză-mă că prefer eroine interesante, puternice, influente; chiar şi luptătoare, chiar şi nerealiste, chiar dacă mor la final. Nici ţie, domnule, oricine ai fi, nu îţi plac acele personaje masculine care zac într-un colţ şi se uită la tavan. La fel ca tine, prefer acţiunea. În plus, se spune că reginele cele rele sunt prinţesele care nu au fost niciodată salvate; şi ştim cu toţii că, în realitate, nu vine nimeni, niciodată, să te salveze. Te mişti într-o direcţie sau crăpi, cam aşa stă treaba în lumea reală.
Nu ai voie să-mi spui că nu pot să spun verde în faţă ce am de spus, pentru că sunt fată. Ba da, în morţii mamii ei de treabă, o să spun exact ce vreau şi exact aşa cum vreau. TOCMAI pentru că sunt fată, şi tocmai pentru că dumneata şi confraţii domniei tale obişnuiţi să spuneţi mereu că femeile nu se exprimă clar, că la ele nu înseamnă da, că "sunt bine" înseamnă probleme şi alte rahaturi de genul ăsta. Eşti sensibil? Te simţi ofensat? caută-ţi un "safe space", că tot e la modă.

Şi nu, nu ai voie să îmi trânteşti în scârbă un "eşti feministă" pentru că îţi spun toate astea. Feminism înseamnă egalitate în drepturi pentru toată lumea. Dacă eşti un om educat, trebuie să ştii asta, la fel cum trebuie să ştii că o feministă luptă pentru drepturile tuturor, bărbaţi şi femei; deci şi pentru drepturile tale.
Nu ai voie să mă numeşti nici feminazistă; nu te urăsc, nu mă consider superioară ţie, la fel cum nici tu nu ai voie să te consideri superior mie. Suntem tot oameni, avem tot două mâini şi două picioare şi suntem la fel de capabili să facem chestii. Că tu ai înclinaţii spre matematică şi eu spre artă, asta e altceva. Einstein spunea că toţi suntem genii, dar nu putem judeca un peşte în funcţie de abilităţile sale de a se urca într-un copac. Că unii posedă nişte abilităţi speciale, sau posedă un caracter net superior, asta e altceva şi nu ţine de sex.

Am hotărât să scriu asta azi, nu ieri, pentru că nu ar trebui să existe o zi specială în care să se atragă atenţia asupra violenţei împotriva femeilor. Ar trebui ca educaţia să fie realizată în aşa măsură încât violenţa să iasă, pur şi simplu, din discuţie, şi să fie văzută exact ca ceea ce este: o anomalie hidoasă care trebuie condamnată. Pentru asta, însă, este nevoie ca autorităţile, intelectualii, "vârfurile" să ia atitudine. Este nevoie ca noi, noi toţi, să fim conştienţi de faptul că suntem OAMENI. Diferiţi, da, dar oameni, egali în drepturi şi egali în faţa legii. Despre ASTA este vorba.