sâmbătă, 30 decembrie 2017

New Year, new me etc

... așa încep toate discursurile de Anul Nou.
Înainte de asta, aș vrea să spun două vorbe despre anul care se încheie mâine.

2017 a fost anul debutului meu în volum propriu; acesta se numește Câinii Diavolului și cuprinde trei nuvele (Chipul întunecat al visului, Roșie ca sângele e Furia și Câinii Diavolului), inspirate în primul rând de cazul real al Fiarei din Gevaudan, dar și de atmosfera romanelor lui Dumas și Zevaco și scrierile marchizului de Sade.
Unde găsiți Câinii Diavolului:



Am publicat două povești:

  • Foșnet de mătase albă - Argos
„— Va veni şi azi, anunţă bătrînul conte Lorenzo de L’Aquila, ridicînd un deget a luare-aminte. Va păşi pe luciul străveziu al marmurei negre, în care uriaşele coloane dorice se răsfrîng stins, estompat, ca într-o apă tulbure, şi va înainta plutind ca pe nori în lumina ce se cerne roşie, spartă printre cioburi de vitralii suspendate în ferestre niciodată deschise…Va veni aşa cum a venit şi ieri. Se va opri acolo, sub tavanul înalt pînă la cer, albă şi tăcută. Parcă ar vrea să spună: ce mai faci? Ce-ai mai făcut în ultima vreme? Tot singur, în văgăuna asta de piatră, cu lupii şi viscolul? Vicleană, baborniţa. Tot frumoasă a rămas, în ciuda trecerii anilor. Părul ei, tot negru ca pana corbului, cu luciri albăstrii. Pielea ei, tot netedă, tot curată. Poate doar cu o uşoară tentă de violet, dar nu exagerat de supărătoare. Ce vrei, o întreb, pentru ce te tot oboseşti pînă aici prin zăpada asta infernală, prin aerul îngheţat care taie ca praful de sticlă?… Dar ea tace, mereu tace, stă acolo ţeapănă, cu mîinile atîrnînd din faldurile largi, albe. Şi atunci tac şi eu, deşi aş avea atîtea să-i spun...”

Citiți textul integral aici.

„― Spune-mi, Hans, vorbi ea, cât timp crezi că vom sta aici?
Bărbatul ridică din umeri. Şi lui îi pierise zâmbetul.
― Atât cât porunceşte împărăteasa…
Tânăra femeie se încruntă uşor. Încă lua totul ca pe o glumă: misiunea, plecarea propriu-zisă, raportul pe care soţul ei primise poruncă să îl întocmească. Bineînţeles, nu putea fi decât o glumă, un pariu pe care Hans îl pierduse; o toană de moment a împărătesei. Klaudia se hotărâse să privească totul ca pe o aventură despre care avea să le povestească mai târziu prietenelor, poate la masa de Crăciun. Iar locurile în care se găseau erau încântătoare!… Totuşi, locurile acelea încântătoare se aflau departe, prea departe de oraş; nici diligenţa nu venea până acolo.
― Nu te nelinişti, draga mea. Nu trebuie decât să fac nişte cercetări legate de acele poveşti stupide și după aceea să trimit constatările la Viena. Te asigur că voi termina repede, pentru că nu sunt foarte multe de spus. Deja am oarece bănuieli…

„Acele povești stupide” erau niște zvonuri care umpluseră de curând întreaga Vienă, ajungând din hanurile lăturalnice, frecventate de soldați, până în apartamentele Mariei Theresia de Habsburg. Dacă oamenii de rând preferau să râdă la auzul unor astfel de relatări bizare, împărăteasa găsise de cuviință a se arăta oripilată.
La periferia estică a imperiului, în provincia Banatului de Timișoara, aveau loc unele întâmplări stranii. Sau, cel puțin, așa fuseseră explicate acele ritualuri neobișnuite efectuate pe înserat, în cimitirele satelor mărginașe din zonele montane. Oamenii locului erau grozav de superstițioși, se spunea; aveau mare teamă de spiritele rele și de unele entități înfricoșătoare, venite de pe lumea cealaltă pentru a-i tulbura…
‒‒ Îți vine să crezi, dragă colega? spunea printre hohote eminentul doctor Leopold Müller, în vreme ce turna vin în pahare. Nefericiții aceștia își dezgroapă morții după o perioadă de timp, pentru a cerceta starea în care se găsesc cadavrele!…”

Citiți textul integral aici.

Am răspuns la niscaiva interviuri - multe mulțumiri Cezarina Nicolae, Alexandru Lamba și Ștefan Decebal Guță! :) 
Am cunoscut oameni extraordinari care m-au sprijinit și încurajat nesperat de mult (la voi mă uit, Daniel Timariu și Lucian-Vasile Szabo! - Mulțumesc!)
Am ajuns la festivalul AntareSFest din Brașov, unde am întâlnit și reîntâlnit oameni minunați. Nu îi înșir aici pe toți, mi-e teamă să nu uit pe cineva, dar vă știți voi care sunteți: voi - organizatori, editori, scriitori, cititori, prieteni vechi și noi - voi toți! Repetăm figura la anul, asta e o promisiune!

Și acum, regretele... 
Am citit prea puțin. Am călătorit prea puțin. Am scris în alt ritm decât cel pe care mi l-am propus.
Din motive ce nu țin de voința mea, nu am ajuns nici la Final Frontier, nici la Bookfest, nici la Gaudeamus, nici la alte festuri literare. De cele muzicale nu mai vorbesc...
Cel mai crunt: e anul în care ne-am pierdut regele. Cristian Tudor Popescu spune că preferă republica, pentru că doar în republică aflăm cine suntem. Da, am văzut cine suntem; ne-am privit monstruosul chip în față vreme de 70 de ani. Și acum, ce? Rămânem la nivelul ăsta, când ȘTIM că se poate și altfel?... Întreb și eu; întrebare retorică a unui om oarecare, sătul să tot vadă și audă aceleași promisiuni deșarte, venite de la aceiași indivizi...

Pentru 2018:
Nu fac planuri; planurile mereu au prostul obicei de a se da peste cap când ne e lumea mai dragă.
Dar:
  • Imperiul de Sticlă e gata. Scris, cizelat, pregătit. Numa' zic.
  • Alte scrieri - în lucru, aproape terminate sau necesită revizuiri și modificări. O să vorbesc despre ele la momentul potrivit.
  • Voi merge la cel puțin trei festuri literare; Final Frontier e primul. Celor care vreți să ne vedem: voi fi acolo. Celor care vreți să mă evitați: voi fi tot acolo. 
  • PROMIT SOLEMN și cu mânuța pe inimioară să scriu mai des pe blog. OK? OK!

În rest, sănătate. 
Trăiți, simțiți, iubiți; viața e prea scurtă pentru regrete. Forța fie cu voi!





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu